Midas reloaded

De când s-a spart balonul cu imobiliare şi am păşit în era crizei multilateral dezvoltate, a început să se umfle altul, mai făţos, mai strălucitor, mai sunător şi, bineînţeles, „de încredere”. Pentru că metalele preţioase „au valoare intrinsecă”, reprezintă „monedă adevărată”, nu ca banii de hârtie, sau (ptiu, drace!) ăia făcuţi „din tastatură”.
Au apărut o mulţime de apologeţi ai revenirii la moneda cu acoperire în aur şi argint, cu discursuri elegant argumentate, cu informaţii din „surse de încredere”, încât tot investitoru’ s-a repezit să cumpere aur şi mai ales argint. Şi, uite-aşa, se umflă acuma o bulă din ce în ce mai fierbinte, şi care, cât o fi ea de metalică, tot o să crape într-un viitor apropiat. Sunt curios dacă asta o să declanşeze o nouă criză, sau o s-o prelungească pe cea pe care o avem acuma în folosinţă.
După ce s-o prăbuşi preţul aurului, oare ce „bani adevăraţi” or să mai vadă vizionarii specialişti în sfaturi pentru fraieri, şi ce argumente alambicate ne-or mai servi? Poate reîncepe goana după imobiliare, că de-a lungul istoriei tot între astea două „valori sigure” au pendulat preferinţele: pământul şi aurul.

Râdem, glumim, dar...

Hei, eu am glumit, nu era cazul să mă luaţi în serios!
Să nu-i daţi idei...

1936 toamna

Am citit la Dan Popa câteva pagini dintr-o revistă („Satul” pre numele ei) din 1936 şi am remarcat câteva ştiri interesante din actualitatea de atunci.

În primul rând am remarcat că celebrii „oameni de ştiinţă britanici” deja munceau pe brânci:

Ştirea următoare demonstrează că în lipsa internetului şi a televiziunii, s-a găsit totuşi ţapul ispăşitor pentru ducerea în ispită a tineretului studios.

Statistica reuşitelor la bacalaureat era chiar îngrijorătoare. Pesemne profesorii din licee erau nişte incompetenţi inculţi, incapabili şi analfabeţi. Iar ministerul era doar al „instrucţiunii”!!! Păi unde era „educaţia”?

Şi, bineînţeles, tradiţionala noastră grijă pentru sănătatea caprei vecinului...

Viţăvercea

Iar a sărit tot norodu’ pe bietu’ Boc, că de ce s-apucă el să se joace de-a preşedintele... Păi nu era normal? De-atâtea ori băsescul a făcut pe premierul, trebuia să-l lase şi pe boc o tură preşedinte, să vadă şi el ce greu e să primeşti onorul. Că de primit, l-a primit (cu asupra de măsură), ba chiar se poate spune că l-a cam încasat.

Mă întreb dacă nu cumva ni se pregăteşte „o tiranie ca-n Rusia”, şi peste 4 ani ne-om pricopsi cu Boc preşedinte şi... viţăvercea.

Dar astea-s vorbe degeaba, este evident că Boc e folosit ca acumulator/ concentrator al urii populare, iar când va fi „eliberat”, tot nărodu’ va înălţa imn de slavă băsescului (personaj pozitiv prin excelenţă) că ne-a scăpat de bocul cel rău.

După care, evident, vom da de tac-su.

Criza ca briza

Văd că se străduiesc unii (un exemplu la întâmplare) să despice firu-n 4,4 ca să dea un răspuns pertinent reginei Angliei care a adresat o întrebare faimoşilor „british scientists” în speranţa că va afla cine-a pus criză pe clanţă. Sunt absolut convins că la un moment dat reputatul for ştiinţific va furniza publicului larg rezultatul cercetărilor întreprinse, aşa că mă abţin să calc în grădina economiştilor, să nu le strivesc răsadurile din cauza totalei mele nepriceperi în domeniu.

Dar nu mă pot abţine să nu observ că, după dovezile aduse de cunoscători, au existat destul de multe voci autorizate (dar şi unele absolut profane, dar ghidate de bun simţ) care, cu argumente valabile, au avertizat din vreme că o să ne calce în picioare o criză de calitate superioară. Şi totuşi nimeni dintre cei cu putere de decizie prin guverne, bănci centrale şi wallstreeturi nu a mişcat un deget ca să-i împiedice izbucnirea. Să fie toţi chiar atât de bătuţi în cap? Eu cred că mai degrabă pur şi simplu nu puteau face nimic, şi ei ştiau foarte bine lucrul ăsta.

Cred că este total lipsit de utilitate să încerci să afli care a fost cauza cauzelor declanşării crizei actuale (sau a oricărei alteia), fiindcă şi dacă reuşeşti, iar apoi chiar faci în aşa fel încât pe viitor să nu mai apară factorul declanşator respectiv, sigur următoarea criză economică va găsi ea un alt „motiv”. Pentru că sunt convins că după ce va trece asta va apare alta, şi mai târziu alta... ş.a.m.d.

Nu e nevoie să ai diplomă de economist/finanţist/istoric ca să observi că întreaga istorie a omenirii e un şir de crize economice, politice şi războaie, şi nu există niciun motiv rezonabil să ne închipuim că la un moment dat toate acestea se vor sfârşi şi vor domni pacea, armonia şi bunăstarea.

Aşa că mai raţional mi se pare ca discuţiile şi cercetările asupra crizei economice să se concentreze mai puţin pe căutarea cauzelor care au dus la intrare, şi mai mult pe găsirea unor metode de ieşire. Astea chiar ar putea fi de folos şi pentru viitoarele crize, fiindcă deşi cauzele pot fi diverse (după cum ne arată istoricul celor trecute), metodele de repornire a economiei ar putea fi aceleaşi – iar intuiţia îmi spune că ar fi foarte puţine opţiuni viabile.

Bineînţeles că se pot analiza şi finalurile de criză şi din asta ar trebui să rezulte şi învăţămintele care să ajute potentaţii actuali să ia hotărârile corecte. De ce totuşi nu se întâmplă asta? De ce şi în privinţa redresării economice (ca şi în a declanşării crizei) există păreri atât de diverse şi contradictorii, cu toate că material de studiu este din abundenţă? Se pare că toate crizele de până acum (şi nici cea actuală nu are alte şanse) s-au stins pe cale naturală (mai o foamete, mai un război...). Nicio intervenţie deliberată a decidenţilor nu a determinat (şi poate că nici măcar nu a ajutat) repornirea economiei, totul rămânând la mila legilor naturii economice... Legi din care marii nobelişti ai economiei se pare că nu pricep nici cât pricepea Ptolemeu din legile mişcării planetelor.

Povestea porcului

Ştirile dinspre MAI seamănă din ce în ce mai mult cu povestea aia cu Făt-Frumos care se străduieşte să scape de pielea de porc de la Neamţ, drept pentru care se apucă să bată toba. Dar face prea mult zgomot, aşa că e dat în brânci pe scară cu tot cu instrument.

Toată „lumea bună” a căzut de acord că aşa merită, fiindcă a stricat imaginea (?) poliţiei române spălând în public rufe intime din minister. Deci nu faptul că are relaţii cel puţin dubioase cu „oameni de afaceri” şi mai dubioşi este blamabil, ci călcarea omertei. Mafia nu-i poate ierta ruperea tăcerii, chiar dacă a spus doar nişte banalităţi cunoscute de toată lumea.

Ce l-o fi determinat să facă asta, nu pot decât să presupun. Oricum, n-aş paria pe cinstea şi onoarea lui. Mai degrabă cred că era sub tirul unei găşti rivale şi simţea că se apropie funia de par, aşa că a încercat un contraatac făcând apel la opinia publică. S-o fi crezut în democraţie...

Acuma o încasează, iar cel care-l înlocuieşte, sub directa îndrumare a ministrului (care şi el tot sub o directă îndrumare...), va aşterne iarăşi liniştea necesară liniştii stăpânilor noştri.

Schimbul

După onorabila demisie a şoricului se aşteaptă acuma (degeaba, evident) promisele demisii ale onorabililor şefi de post nemţeni. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar întâmpla’ntâmplarea? Bineînţeles că nimic deosebit; ar fi un fel de schimb de tricouri între jucătorii echipelor adverse la finalul partidei. Adică o parte dintre poliţişti ar trece oficial în rândurile „interlopilor” şi... viceversa. Deci nici unii, nici ceilalţi nu-şi vor schimba meseria.

Cam pe modelul schimbării izmenelor la Auschwitz – vechi bancu’, vechi...

Fătu-Frumosu

Cred că în sanscrită (sau poate başchiră) „loi” înseamnă „frumos”. Altfel nu se explică. Insul ăsta care se luptă cu balaurii sigur are nume predestinat.

Şi doar lipsa mea de entuziasm în ceea ce priveşte apa mă face să nu mă îmbăt cu respectivul lichid refrigerat (ca şi în cazul maniei Obama care de paşnic ce se credea a ajuns acum să pregătească runda iraniană) şi să privesc oarecum sceptic la circul cu miliţieni dresaţi. Parcă văd că în curând va deveni evidentă lupta dintre două clanuri din interiorul aceleiaşi bande de tâlhari. Dar tot mai sper să înceapă să se bage reciproc la puşcărie, asta fiind singura noastră scăpare, după cum am mai spus-o de câteva ori pe aici.

Dincolo de asta, sunt totuşi interesante declaraţiile şoricului de neamţ (uimitoare concordanţă între nume, aspect, comportament şi vorbe) fiindcă, luat de val, a spus în gura mare ceea ce ştiam de fapt toţi. Mafia din ţara asta (sau „crima organizată” ca să nu-i jignim degeaba pe sicilieni) a devenit proprietara statului. Aşa că nu-i de mirare indignarea lui Şoric faţă de îndrăzneala unor ziarişti de a-i numi prietenul „interlop”. Şi pentru ce? Pentru că dădea bani cu împrumut? Mare lucru! Păi cu asta se ocupă şi procurorii, aşa că nu poate fi decât o activitate onorabilă. Poate va răsufla la un moment dat şi că o parte din capitalul circulant al lui Mararu era de fapt proprietatea cooperativei parcheto-poliţiste.

Deci individul ăsta care ar trebui să apere legea, consideră ceva normal ca poliţiştii şi procurorii să o calce în picioare pentru că, bineînţeles, e proprietatea lor şi pot face orice cu ea. Sintagma „oamenii legii” capătă astfel noi valenţe...

Faptul că el şi amicii lui ar trebui să-şi facă o bancă şi să plătească impozite, dacă vor să dea credite, este ceva cu totul de neînţeles pentru aceiaşi indivizi care împart amenzi fără nicio reţinere şi cu orice ocazie celor care nu sunt membri ai „clubului”. Este atât de evident acest comportament feudal al celor care reprezintă statul în relaţie cu cetăţenii, încât nu e de mirare că statul român este perceput mai degrabă ca stăpânire şi fiecare se consideră îndreptăţit să-l tragă pe sfoară, cât de cât.

Eroare de greşeală

Văd că unii au căpătat obsesia de a căuta greşeli portocalii deşi este evident că nu există aşa ceva. Deunăzi vuvuzeau pe toate drumurile că pedeliştii au greşit votul în parlament, şi nici până acuma nu s-au lămurit că de fapt gaşca ălora n-a greşit nimic, a funcţionat cu precizia unui ceas cu cuc – cam năuc, dar de unde altu’?... Acuma tot insistă că băsescul nostru nu are proprietatea termenilor şi fac mişto de el că încurcă armistiţiul cu moratoriul. Dar ei uită că omu’ ăla e un cult, care studiază dexul ca pe Cărtărescu, n-are cum să greşească.

Ce înseamnă moratoriu? De când a început caterinca pe tema asta, cred că deja a aflat toată lumea, dar hai să mai copypastez şi eu din dexonline: „Amânare pe o anumită perioadă a plăţii datoriilor unui debitor”.

Păi unde-i greşeala? Că băsescul exact asta le cere onorabililor: să înceteze (pentru o perioadă) să şi-o mai plătească unii altora. Şi viceversa.

Traducere aproximativ liquidă

Deşi cu altă ocazie îmi jurasem să nu mai calc pe vreun site românesc ştiinţifico-tehnic de popularizare, memoria mea (chestia aia care mă face să uit), în colaborare cu goagălul cel de toate zilele, m-a împins în recidivă; şi uite-aşa am ajuns să citesc un articol despre „liquidmetal”. Nu înaintez prea mult, şi dau peste următoarea zicere lămuritoare:

„Definiţia ştiinţifică a liquidmetalului ar suna în felul următor: liquidmetalul reprezintă o clasă de aliaj metalic cunoscută formal sub denumirea de sticlă metalică, deoarece materialul conţine proprietăţi asociate cu sticla precum fragilitatea la impact, beneficiind în schimb de avantajul de a avea un punct fix de topire, ceea ce îi conferă o pierdere graduală a integrităţii la temperatură înaltă.”

Faptul că pe autorul textului nu l-a deranjat deloc contradicţia perfectă dintre cele două afirmaţii aflate într-o atât de apropiată vecinătate mă face să cred că nu înţelege nimic din noţiunile de fizică elementară, iar scrierea de articole o comite „pe pilot automat”.

Am făcut totuşi efortul să derulez până la finalul paginii şi am văzut că e vorba de o „traducere aproximativă” din engleză, aşa că autorul este doar un biet traducător care ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie într-ale terminologiei ştiinţifice dacă n-ar publica pe un site care chiar cu asta se ocupă: popularizarea ştiinţei. Ca să nu-l pun nevinovat la colţ, fac o verificare pe site-ul cu articolul original unde citesc:

„The scientific definition of Liquidmetal goes something like this: Liquidmetal is a member of a class of metal alloys known formally as bulk metallic glasses – because the material shares some properties most closely associated with glass, like impact brittleness, and, instead of a fixed melting point, a gradual loss of integrity at higher temperature.”

Deşi engleza mea nu se ridică la nivelul traducătorului suspomenit, îi trag şi eu o „traducere aproximativă”: „...în loc să aibă un punct fix de topire, [sticla metalică] îşi pierde gradual integritatea la temperaturi înalte.” Evident că e cu totul altceva decât a priceput el – şi are şi logică.

Tradutore – traditore, dar nici chiar aşa...

Greşeală de eroare

Nu înţeleg de ce îi tot dau unii zor cu „votul greşit al pedeliştilor” comis cu câteva zile în urmă în Parlament. Care greşeală? Oamenii ăia au făcut exact ce trebuiau să facă, exact aşa cum au fost instruiţi. Au ridicat mâinile conform semnalului convenit, n-au greşit cu nimic; degeaba îi acuză unii că dorm în Parlament, au dovedit acuma că sunt foarte vigilenţi, atenţi şi treji (era să zic deştepţi, da’ mi-am luat seama...) şi reacţionează prompt la cel mai mic semn.

Se mai găsesc nişte nemulţumiţi care îi acuză că, deşi sunt „uninominali”, nu votează conform conştiinţei. Ba, s-avem pardon! Exact cum le dictează conştiinţa, aşa votează. Păi nu conştiinţa le aminteşte că trebuie să se achite de promisiunile făcute celor care i-au trimis în Parlament? Nu e cazul să ne îmbătăm cu aqua fontana, nu e vorba de alegători, ci de cei care au plătit campania electorală şi acuma sunt în plina campanie de cules roadele investiţiei. Sunt oameni care nu trebuie dezamăgiţi, iar conştiinţa de parlamentar are permanent grijă de această prioritate.

Şi totuşi nici acuma, cu dovezile în faţă, nu sunt în stare adepţii „uninominalului” să priceapă că indiferent cum sunt aleşi, pe liste sau pe nume, parlamentarii funcţionează după acelaşi algoritm: partidul ştie mai bine, partidul are întotdeauna dreptate, creierul personal nu foloseşte la nimic, e degeaba.

PD-CD - reperarea inocenţei

PDL-ul şi-a tras fundaţie Creştin Democrată. Pesemne este reluarea unui proiect mai vechi: dotarea partidului cu o identitate. Cred că o să le asude imaginaţia când or încerca să-şi reboteze partidul, că „Partidul Democrat - Creştin Democrat” sună ca Bond-ul. Oricum, în 2012, la alegeri, trebuie să vină cu un nou partid, mai curat, mai uscat, care „n-a guvernat” şi care va promite să ne scape de greaua moştenire a epocii Boc. Şi-o să le meargă!!!

Frumos ar fi ca Băsescul (doar nu-şi închipuie cineva că va fi detronat până atunci) să numească şi în 2012 ca premier pe acelaşi nemuritor Boc; şi parcă-i aud pe rezidenţii oranjeriei cu vite sălbatice mirându-se iar (inocenţi*) cum de a putut face idolul lor, din nou, asemenea greşeală.

Despre Boc nu am nicio îndoială că va fi capabil, fără tresărire, să înfiereze guvernarea pedelistă şi deciziile eronate ale fostului premier. Doar nu degeaba exersează el zilnic vorbitul fără şir.

* Despre inocenţă circula pe vremuri (eu ştiu doar bancuri vechi; culme e că şi cei care se laudă cu noutăţi povestesc tot din cele vechi - cu personaje schimbate) un banc simpatic: Un italian venit la Bucureşti descinde din limuzină în faţa Intercontinentalului şi dă cu ochii de o adolescentă superbă cu ochi luminoşi şi zâmbet delicat. Încântat, se apropie de ea şi, mângâindu-i uşor obrazul, exclamă: „Innocento!”. Răspunsul vine prompt: „Due cente, signore, due cente.”

BD în alertă intră în acţiune la munte şi la mare

Nonşalanţa cu care ministrul de interne a dat ordinul care se pare că îi va asigura celebritatea (ca steluţele europene pentru un alt nechemat) arată că pentru stăpânii noştri comportamentul mafiot este starea naturală. O nouă confirmare a unei observaţii mai vechi.

Aşa că miliţienii vor intra prin bănci şi vor face bancherilor nişte oferte de nerefuzat... cu voie de la poliţie.

No! ce-i fisika?

Să apelăm la înţelepciunea clasicilor: „Fisika iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră natura şi lejile mai apoi la cari se supune acea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.”

Clar!

Dacă o luăm etimologic, înţelegem că fizica se ocupă cu studiul naturii, dar dacă ne gândim că şi chimia tot cu fenomene din natură are de-a face, biologia la fel, şi parcă nici geografia nu are în vedere doar „artificialităţi”, începem să nu prea înţelegem multe. Iar despre matematică discuţia e deschisă în continuare: 1. Obiectele şi teoremele pe care le manevrează există în mod obiectiv, fiind descoperite de matematicieni? sau 2) Toată matematica este o invenţie umană?

Dar nu de naturaleţea sau artificialitatea matematicii ne împiedicăm noi acuma.

Singurul lucru care poate face puţină lumină în delimitarea domeniilor diferitelor ştiinţe pare a fi gradul de generalitate. Fizica se ocupă cu cele mai generale fenomene ale naturii, fenomene care se manifestă şi în chimie, şi în biologie, şi în geografie, şi în astronomie... De fapt, la afirmaţia despre generalitate s-ar putea ca filosofia să se simtă uşor lezată în demnitatea ei, dar graniţa dintre fizică şi filosofie a fost întotdeauna difuză; de fapt chiar lucrarea fundamentală a fizicii se ocupa cu „filosofia naturii”.

Caracteristic fizicii este şi un aparat matematic care îi dă precizia şi exactitatea cu care descrie fenomenele naturale. Interesant este că uneori predicţiile date de aparatul ăsta nu prea corespund cu realitatea; aşa că trebuie revizuite premisele, şi trebuie pornit apoi pe alt drum, cu alt eşafodaj matematic...

Şi uite aşa ajungem la o nedumerire: de vreme ce fizica studiază natura, cum ajung teoriile ei despre natură în conflict chiar cu natura?

Adevărul e că fizica nu studiază natura.

Fizica studiază nişte modele pe care le construieşte ea însăşi cu ajutorul aparatului ăla matematic pe care-l pomeneam mai sus. Iar modelele respective seamănă cu natura doar în anumite limite şi cu anumite aproximaţii. Succesul unui astfel de model este dat şi de precizarea cât mai exactă a limitelor lui de aplicabilitate. Este absurd să pretinzi unui model să explice fenomene din afara sferei lui de „competenţă”.

Părerea că natura funcţionează după legi matematice este falsă. Se pare că „logica umană” funcţionează după alte reguli decât „logica naturii”, aşa că vom fi mereu nevoiţi să ne mulţumim cu metoda aproximativă a modelării. Asta e şi garanţia că ştiinţa nu are capăt, mereu va fi ceva de explicat.

Acuma sper că e clar ce este fizica.

„Ce este fizica, este... ce este, este, este arata... nu arata, arta... arta... ce... ce... ce ne învaţă, învaţă... învaţă... ce ne învaţă a gândi... bi... bi... ce ne învaţă... ce este, este... este arata, uite dracu! nu arata, ARTA, arta ce ne învaţă... ce este, este...”

Aferim!

Orizont

„(...) în genere, fiece fiinţă din Univers are un anumit orizont de aşteptare, adică ce vrea ea mai mult şi mai mult, ce speră ea de la viaţă.”

Ioan Groşan, Epopeea Spaţială 2084

Ce orizont de aşteptare poate avea un membru credincios al partidului, ce-şi poate el dori mai mult decât să fie băgat în seamă şi să fie răsplătit cu o funcţie importantă, barem rezident într-un minister, d-un paregzamplu...
Şi, după ce a fost gazetar sportiv şi a fost trimis prin diverse locuri interesante, şi s-a învârtit printre oameni interesanţi, sportivi, impresari, becali şi alţii ca ei, cu greutate la portofel, să ajungă acuma printre d-ăia cu greutăţi?!... Adică a urcat pe scara socială, este inspector în minister, dar trebuie să se frăsuie printre profesori?! Şi mai departe de Predeal, slabe speranţe să mai fie trimis... Mai poate spune că şi-a atins orizontul ăla? Păi ce fel de minister mai e şi ăsta dacă nici măcar uzualul turism pentru angajaţii importanţi nu-l asigură?

Chiar aşa, la ce-i bun un minister?

Ceva, ceva, pe tema asta, ne-a povestit fostul ministru al agriculturii (actual consilier preşedinţial), ăla al cărui nume nu-l ştie nimeni, cu ocazia demiterii pe care tocmai a suferit-o. Se pare că i s-a reproşat că n-a prea fost grijuliu cu parlamentarii partidului, n-a dat şi el o bere, un coniac, un contract... Cam ăsta pare a fi orizontul de aşteptare al românilor „aleşi” faţă de un ministru.
Că doar nu-şi închipuia amărâtul ăla că l-au pus în foncţie degeaba!?

Ora-cur

Aşa cum se poate bănui, sintagma din titlu este o unitate de măsură pentru „timpul socialmente necesar” practicării unei meserii.
A fost definită de Grigore Moisil într-o zicere celebră despre condiţia profesorului ca „om al muncii”: „nu toate meseriile pot fi reduse la numărul de «ore-cur» petrecute la birou”, după cum ne-o aminteşte Andrei Pleşu şi pe care o pomeneam şi eu într-un post anterior; zicere care ar trebui să fie suficient de lămuritoare asupra problemei, pentru oricine este dispus să gândească cu propriii-i neuroni.

Învăţăturile lui Băsescu către urmaşii lui (după cum zicea o filosoafă contemporană – sau poate ospătară?... tinichigioaică? –, toţi suntem urmaşii lui Traian B.) de meserie (hă, hă, hă... auzi, „meserie”!!!) profesori sună cam aşa: „luaţi-vă încă o slujbă, dacă vă trebuie bani”. După cum remarcă şi Dia, sfatul nu-i rău şi, la urma urmei, este chiar realist: Asta-i jungla, adaptaţi-vă!
Unii s-au adaptat de mult, din vremea hăleilalte Românii, n-au aşteptat îndemnuri, şi s-au apucat de meditaţii. Nu transcendentale, că alea n-au adus niciodată profit. Marele avantaj e că lucrează tot în branşă şi nu se deprofesionalizează. Dar despre învăţământul ăsta paralel poate m-oi învrednici să-mi spun părerea altă dată.
Cei de prin sate au continuat cu agricultura de subzistenţă pe care o practicau şi acum 20 de ani.
Alţii s-au apucat de „politică”: lipesc afişe şi împart găleţi de plastic.
O parte din cei de info piratează mai ceva ca „Piraţii din Silicon Valley”.
Iar cei care până acum se mulţumeau cu salariul vor trebui „să se orienteze”. Expresia asta n-am mai auzit-o de mult timp, ar fi cazul să fie reînviată. Cei care au văzut „Concurs”-ul lui Piţa ştiu cât de importantă era orientarea „pe vremea noastră”. Din punctul ăsta de vedere, nici vremurile de acum nu par mai breze...

Ne putem întreba dacă soluţiile astea, aplicate pe scară largă în tagma profesorilor, vor îmbunătăţi calitatea învăţământului. Bănuiesc că nu. Dar, din fericire, calitatea respectivă este suficient de scăzută încât nici nu are cum să mai coboare; deci putem fi mulţumiţi: sărăcirea suplimentară a profesorilor nu va afecta absolut deloc învăţământul românesc, aşa că pot foarte bine să presteze la şcoală „ore-cur” şi nu „ore-cap” cum avea pretenţia bătrânu’ Moisil.

Dar cum a ajuns învăţământul românesc în şanţ e cu totul altă poveste, fără nicio legătură cu salariile.

La muncă, nu la şcoală!

De la o vreme, tot mai mulţi binevoitori (începând cu băsescul nostru cotidian, continuând cu miniştrii lui dragi, cu o şleahtă de blogoforumişti şi până la oamenii de bază ai crâşmelor noastre naţionale) îi sfătuiesc pe profesori să nu se mai vaite atât şi să pună mâna să muncească de-adevăratelea. Adică să-şi mai ia încă o slujbă, că şi-aşa, la şcoală „stau” cel mult 4 ore pe zi, 4 ore neproductive plătite de „ăla slabu”.
Lăsând la o parte faptul evident că un profesor nu are de unde „să-şi ia” slujba aia, că dac-ar fi belşug de slujbe n-ar mai fi un aşa belşug de şomeri, mă întreb dacă nu cumva ăsta e preludiul pentru creşterea normei de predare la 40 ore săptămânal. Pentru că – nu-i aşa? – dacă ar fi să-şi mai ia o slujbă, de ce să n-o ia tot în şcoală, adică 4 + 4 = 8 ore de muncă cinstită zilnic, ca muncitorii, nu ca gânditorii? Şi ajungem la soluţia Moisil.
Deşi eu sunt în categoria „auxiliarilor” (adică 8 ore/zi) mă bate totuşi gândul să-mi iau o slujbă adiţională, de exemplu ministru al economiei, că nu pare foarte stresantă, de vreme ce îţi lasă timp să baţi câmpii... Sau poate Videanu ne trimite să plătim o slujbă la biserică?

Am auzit că conu’ Adriean l-a luat la rost pe un amărât: „Bine, bă, Gheorghe, te plângi că ţi-s copiii bolnavi? Păi dacă-i ţii dezbrăcaţi şi flămânzi? Io, dac’aş fi în locu’ tău, i-aş îmbrăca bine, le-aş da să mănânce bine... şi ar fi bine!” „Aşa e coane, şi eu aş face la fel dac’aş fi în locu matale...”

Energie convenţională

„Energia” se bucură în ziua de azi de mare popularitate, la concurenţă cu „radiaţiile”. Toată lumea o face cum îi vine la gură. Aşa auzim de energie cosmică, vitală, bioenergie, pozitivă (bună), negativă (rea), fluxuri de energie şi alte expresii din care se poate deduce că energia e un fel de substanţă fluidă (cu calităţi magice uneori) care curge de colo colo.
De fapt energia este „doar” o mărime fizică, deci o noţiune abstractă – nu prea are cum să „curgă” –, care a fost inventată pentru că s-a constatat că prinde bine la casa omului – în ştiinţă şi tehnică. Cu ajutorul ei se pot descrie o mulţime de fenomene ale naturii şi asta ajută la proiectarea şi construirea multor maşinării care se comportă exact aşa cum s-a prevăzut.
Aşa că o definiţie elegantă a energiei ar putea fi: „Există o mărime fizică utilă numită energie.” (Halliday & Resnick) Elegantă dar degeaba...

O definiţie mai elaborată (şi mai utilă): Energia este mărimea fizică de stare ce caracterizează acea proprietate a unui sistem care îl face pe acesta capabil de a efectua lucru mecanic sau a schimba căldură cu alt sistem.
Fiind mărime fizică, are unitate de măsură: Joule (J). De fapt are mai multe unităţi de măsură (cea mai cunoscută fiind caloria), dar Joule-ul face parte din Sistemul Internaţional de Unităţi, aşa că are o poziţie privilegiată.

Adevărata utilitate (şi, de fapt, chiar raţiunea pentru care a fost inventată) a energiei constă în faptul că se conservă. Nu chiar ca gogoşarii, dar pe-aproape. Asta înseamnă că dacă un sistem este izolat (nici nu efectuează lucru mecanic, nici nu face schimb de căldură), energia lui îşi păstrează valoarea neschimbată. Iar în cazul în care nu este izolat, variaţia energiei sistemului este egală cu suma dintre lucrul mecanic efectuat şi căldura cedată. Evident că lucrul mecanic se efectuează asupra unui alt sistem, iar căldura, de asemenea, este cedată altui sistem. În concluzie, energia are calitatea că nu dispare, ci „se transferă” de la un sistem la altul. A trebuit să folosesc ghilimele fiindcă, aşa cum am spus, energia nu e o substanţa care să curgă dintr-un sistem în altul. Ce putem afirma este că dacă energia unui sistem a scăzut, sigur a crescut cu aceeaşi valoare energia celui cu care a interacţionat.
Acesta este Principiul I al termodinamicii (al conservării energiei) care este acceptat ca atare, nu se poate demonstra - că de aia e principiu. La enunţarea lui s-a ajuns în mare măsură prin intuiţie, iar valabilitatea lui (ca şi a celorlalte principii din fizică) provine din faptul că nicio observaţie experimentală nu l-a contrazis până acum.

Şi uite că iar se văd golurile care arată că n-am pornit de la un capăt...
- Ce-i ăla sistem (fizic)?
- Ce este lucrul mecanic?
- Dar căldura?
- Ce este o mărime fizică?

Pe aripile vântului

Materia primă este filmuleţul de aici. L-am dat ca exemplu de film documentar care se doreşte didactic dar, din dorinţa de a oferi un discurs cât mai simplu şi uşor de înţeles, face afirmaţii „negândite”. Unele sunt prostii în stare pură, dar altele sunt doar exprimări forţate, neglijente sau omisiuni.

„Soarele aruncă particule încărcate cu energie...”
Bineînţeles că particulele respective au energie, dar nu acest lucru este esenţial în fenomenul ce urmează a fi prezentat, aşa că, deşi pare a fi o simplă omisiune, intră la categoria prostii.
Necesar era să se precizeze că o parte dintre aceste particule sunt încărcate cu sarcină electrică – această caracteristică a lor fiind esenţială pentru fenomenul prezentat în continuare. Intuiţia îmi spune că în mintea celui care a conceput textul „încărcarea cu energie” şi „încărcarea cu sarcină electrică” sunt foarte bine amestecate, până la confuzie.

„Vântul solar loveşte câmpul magnetic al Pământului [...] Cele mai multe dintre particule sunt deviate aici...”
Care particule sunt deviate? De ce sunt deviate? De ce nu sunt deviate toate? Câmpul magnetic e ca un scut rigid de care ricoşează biluţele alea mici şi energice?
Aici putem reproşa doar o omisiune, nu o greşeală propriu-zisă. E vorba de interacţiunea dintre particulele încărcate electric (aflate în mişcare) şi un câmp magnetic. Doar ele participă în continuare la fenomen. Particulele neutre nu simt nicio acţiune din partea câmpului magnetic şi-şi văd de drum.

„...la poli, unde câmpul magnetic e mai slab...”

Afirmaţia asta e o prostie evidentă, lucrurile stând de fapt exact pe dos: câmpul magnetic e mai intens la poli. S-au făcut măsurători care au dovedit-o, dar se poate înţelege asta folosind o reprezentare foarte intuitivă a câmpului, prin linii de forţă. Acolo unde acestea sunt mai dese, câmpul este mai intens. Experimentul ilustrativ clasic e cel cu pilitura de fier împrăştiată pe o hârtie plasată deasupra unui magnet bară.

Şi uite aşa filmuleţul lasă neexplicată chiar cauza care determină intrarea particulelor în atmosferă prin zona polilor, adică taman „pontu” întregii poveşti, că exact asta determină apariţia luminilor respective doar în zona polilor şi nu aiurea.

De fapt nu intensitatea mai mare a câmpului magnetic este cauza direcţionării particulelor spre zona polilor ci modul în care interacţionează particulele încărcate electric cu un câmp magnetic. Forţa care acţionează asupra unei astfel de particule este perpendiculară pe viteza ei şi pe direcţia liniilor de câmp magnetic. Din această cauză componenta vitezei paralelă cu câmpul nu se modifică, în timp ce componenta perpendiculară pe câmp suferă o continuă schimbare de direcţie. Asta înseamnă că particula se mişcă pe o traiectorie elicoidală în lungul liniilor de câmp. Şi pentru că acestea intersectează suprafaţa Pământului la poli, particulele sunt conduse spre acele regiuni şi acolo ajung în atmosferă şi interacţionează cu atomii de azot şi oxigen, „convingându-i” să emită lumină.

Bineînţeles că se poate reproşa comentariului meu că este prea complex şi departe de posibilităţile de înţelegere ale copiilor – presupuşii adresanţi ai filmului în cauză. Se poate, nu zic nu, dar fără noţiunea de sarcină electrică este imposibil să explici cât de cât coerent fenomenul discutat.
Cred că ar fi fost acceptabil ceva de genul următor: „Particulele cu sarcină electrică sunt deviate din drumul lor de către câmpul magnetic al pământului şi ghidate în lungul liniilor de câmp spre poli, ajungând astfel în atmosferă în zona polară şi producând acolo aurore.”
Se evita astfel gogomănia cu câmpul magnetic ca un scut în jurul Pământului de care se lovesc particulele încărcate cu energie care sunt deviate în zona ecuatorului dar pot pătrunde pe la poli fiindcă acolo scutul e mai slab...

Ar mai fi câteva amănunte:
- De ce se numesc polii „poli”? – Trebuiau să poarte un nume...
- Busola nu arată direcţia spre o zonă cu câmp magnetic intens ci se aşează în lungul liniilor de câmp. Interacţiunea dintre acul magnetic şi câmpul magnetic se manifestă printr-un cuplu de forţe care nu se potoleşte până nu convinge acul să se alinieze.

Şi în final uite că am dat parcă peste mai multe întrebări decât răspunsuri:
- Ce este energia?
- Ce este sarcina electrică?
- Ce este câmpul magnetic?
- De ce are Pământul câmp magnetic? De ce Luna nu are?
- Ce particule formează vântul solar? Ce altceva mai emite Soarele?
- Ce este aia o interacţiune? Dar forţă? Cuplu de forţe?
- Ce e aia viteză şi de ce are componente?
Ş.a.m.d.

Nelinişti "fizice"

Blogul ăsta l-am pornit sub eticheta „degeaba” şi aşa voiam să rămână, nestructurat, o adunătură eterogenă de texte gen „filosofie de berărie”, cu linkuri puţine şi fără a ţinti traficul. Un fel de antijurnalism.
Dar un cititor ocazional cu nume de Anonim îmi bate obrazul că am aruncat o piatră în baltă şi nu fac minimul efort de a arăta de ce nu pluteşte.
Aşa că acuma şed şi cujet dacă nu cumva omul are dreptate şi poate ar folosi la ceva un snop de posturi mai „pedagogice” – pentru cei care au „nelinişti fizice la nivel de gimnaziu-liceu” (mult hulita şi neglijata cultură generală, car’va’zică), ceva similar cu „neliniştile ortografice” pe care le tratează Dia Şi Mona Critica. Totuşi mi-e greu să cred că ar exista amatori pentru aşa ceva, cunoscând eu, din surse directe şi indirecte, imensa lehamite resimţită de elevul (şi fostul elev) român (şi nu numai) faţă de materia aia plicticoasă şi greoaie numită fizică.
Partea proastă cu fizica e că subiectele/temele/problemele nu pot fi discutate izolat, toate raţionamentele se sprijină pe o bază, fără de care rămân doar vorbe în vânt, simple afirmaţii care pot fi contrazise de alte vorbe în vânt. Dar cine are chef să-şi construiască baza aia? E o muncă migăloasă, cere răbdare şi perseverenţă şi nu poate fi făcută decât individual, n-o poţi lua de la altul gata preparată. Sunt unii care nu înţeleg cerinţa asta iniţială şi vor să li se explice „clar” fenomene cuantice, chiar dacă în mintea lor energia, forţa, viteza, impulsul, acceleraţia, gravitaţia, temperatura, căldura, frecvenţa şi alte asemenea lucruri plicticoase şi enervante auzite prin şcoală alcătuiesc o varză de nivel superior.
O să încerc totuşi să trec peste reţinerile astea şi să fac un prim pas, chiar dacă nu voi porni de la un capăt, ci cam din mijlocul grămezii, anume de la filmuleţul cu vântul solar.
Data viitoare.

Jumătate din profesori

Băsescul nostru nu pierde nicio ocazie să sublinieze cu dispreţ cât de leneşi sunt profesorii români, cât de puţin muncesc ei şi ce nesimţiţi sunt că mai au şi tupeul să ceară salarii mai mari.
Chiar aşa, cât timp ar trebui să „stea” la şcoală un profesor?
Esenţa problemei este foarte bine pusă în evidenţă de o povestioară care circula pe vremuri pe seama lui Grigore Moisil:
La o şedinţă, tov. decan îl critică pe Moisil că, deşi conducerea facultăţii i-a cerut în repetate rânduri să stea la locul de muncă zilnic cele 8 ore regulamentare de program, ca orice om al muncii, el se încăpăţânează să plece acasă mult mai devreme, aşa că ar trebui sancţionat drastic, ca un element indisciplinat şi neproductiv ce se află. Moisil a replicat cu vocea lui de bas şi vorba lentă: „Daaacă dooomnul decaaan are nevoooie de caaapul meeeu, atunci o să staaau paaatru ooore; dar daaacă are nevoooie de cuuurul meu, o să stau ooopt ooore...”

Ţinând cont că profesorii stau prin şcoală cam 3-4 ore pe zi, dacă ar deveni şi ei oameni ai muncii responsabili, cu program zilnic de 8 ore, e limpede că ar putea rămâne doar jumătate din ei în „câmpul muncii”, rezultând economii substanţiale la bugetul statului.
Acuma, pornind de la modelul explicat mai sus de Moisil, mai rămâne să hotărască Băsescu (în aclamaţiile oranjeriei cu vite sălbatice) care este jumătatea din profesori de care are nevoie ţara asta.

Prostie fizică

„ziua din cauza căldurii cherosenul se dilată şi practic grautatea vionului se măreşte şi există pericolul să nu se poată ridica de la sol.”
Profunda cugetare pe care am ghilimelizat-o mai sus e comisă de un mare bloger contemporan care, după ce un binevoitor îi atrage atenţia că volumul e altceva decât greutatea, emite următoarea scuză:
„sorry daca am gresit cu cherosenul. NU prea ma pricep la combustibili”
Păi, dar cum altfel?! Că, după mintea lui, exact despre proprietăţile combustibililor era vorba!

N-am nimic personal cu individul, nici nu-l cunosc, nici nu-l citesc; mă folosesc de el doar ca exemplu ilustrativ pentru larga categorie a inşilor posesori de certitudini.
Când îi aud spunând că şcoala e inutilă şi au fost nevoiţi să înveţe doar prostii care nu le-au folosit la nimic în viaţa reală, mă întreb dacă n-ar fi mai util ca şcoala să se „reseteze” la starea de acum un secol şi să o repornim cu „patru clase obligatorii”; iar mai departe doar pentru cei care simt că nu le este inutilă învăţătura.
Pentru că, în starea actuală, printre posesorii de diplome de bacalaureat sunt foarte mulţi care ar fi meritat cel mult o diplomă de absolvent de şcoală primară.
Bineînţeles că nu ei sunt vinovaţi, că doar nu ei organizează sistemul de învăţământ. Mania reformării învăţământului a cuprins toată lumea civilizată, la noi fiind doar o imitaţie de prost gust.
Noţiunea de cultură generală a dispărut din vocabularul celor care au putere de decizie în învăţământul actual. După părerea lor, elevii au nevoie doar de abilităţi şi competenţe. Nimic din ceea ce nu are legătură directă cu practica nu trebuie să le mai obosească mintea. Trebuie să şi-o păstreze cât mai odihnită. Apoi se scandalizează că rezultatele sunt proaste şi aruncă întreaga vină în spinarea profesorilor.
Aşa că e normal ca nici cei trecuţi prin facultăţi, masterate, doctorate etc. să nu priceapă că gravitaţia e altceva decât magnetismul, că energia este o mărime fizică şi nu un fluid magic, că radiaţiile electromagnetice au un spectru larg (şi nu toate sunt nocive) şi sunt altceva decât radiaţiile nucleare (care nici ele nu sunt nocive în orice situaţie), că astronomia este o ştiinţă şi nu se confundă cu astrologia care, în cel mai bun caz, e o formă de amuzament, că microundele nu fac mâncarea radioactivă ş.a.m.d.
Nici cei care se ocupă cu popularizarea ştiinţei nu sunt mai breji, accentuând latura spectaculoasă a filmelor documentare pe care le realizează şi neglijând corectitudinea ştiinţifică. Aşa au apărut tot felul de aberaţii prezentate ca adevăruri demonstrate, beneficiind uneori de girul unor oameni de ştiinţă autentici ale căror afirmaţii sunt prezentate de obicei fragmentat şi rupte din context; dar sunt şi unii care au trecut de bunăvoie în tabăra pseudoştiinţei, care se pare că e mai bănoasă.
Pentru exemplificare am la îndemână un filmuleţ care se vrea chiar didactic. Redau un fragment semnificativ şi mă întreb dacă ar trebui sau nu să precizez care anume e „prostia fizică” (© A. Hristev) din el. Mai bine nu; că am hotărât de la început că blogul ăsta e degeaba.

Moartea domnului Băzărescu

"...deşi s-au aflat pe un trend ascendent pe parcursul acestui an, exporturile nu au reuşit să antreneze revenirea economiei, care va continua să se zbată în recesiune şi în 2010. [...] La începutul anului, exporturile erau văzute ca soluţia salvatoare pentru ieşirea României din recesiune." (Z.F.)
I-auzi!!! Ce chestie! Adică exporturi degeaba? Oare de ce? Păi ne spune tot Z.F. mai departe:
"Însă în absenţa relansării cererii interne, a consumului, se conturează perspectiva unei contracţii economice de circa 2% în 2010."
De ce-o fi scăzut cererea aia internă? Nu cumva fiindcă a dispărut un consumator? Cum cine? Dl B, bineînţeles! Să ne bucurăm, că doar toată ţara urla că e un parazit nesimţit.
Între timp, dl D se pregăteşte să-l urmeze.
Ş.a.m.d.

Suntem în plus

Am auzit de la unii părerea că nu ne merge bine fiindcă suntem prea mulţi şi ăia care-s în plus ar fi bine să plece, unii prin străinezia, alţii de tot. Chiar şi Băsescu ne îmbrânceşte pe uşă afară, că el nu ne mai poate ţine pe toţi în spate. Să-l înţelegem, e bătrân şi bolnav.
La prima vedere, în teoria asta parcă s-ar lega ceva: mai pleacă din şomeri, mai pleacă şi din cei cu slujbe şi lasă locuri libere pentru şomeri... Şi uite-aşa se împuţinează ăia neproductivi şi graşi pe care trebuie să-i ţină slăbănogii în spate.
Dar mă întreb acuma de ce oare Ungaria are şi ea probleme cu surplusul de populaţie, că doar sunt pe jumătate cât noi? Sau bulgarii care sunt doar vreo 7 milioane de oameni, de ce sunt şi ei „prea mulţi”? Sau celelalte state şi mai mici?
Cât de mult ar trebui să scadă populaţia unei ţări ca să nu mai aibă probleme cu şomajul? Întrebarea este, evident, tâmpită, iar cei care-şi închipuie că problemele economice se rezolvă prin eliminarea „surplusului de populaţie”, bat câmpii fără nicio milă.

Să presupunem existenţa unui sistem economic redus la extrem:
- patru persoane (A, B, C, D) care au nevoie pentru consum doar de două produse (Y şi Z);
- A şi B produc Y, iar C şi D produc Z, dar fiecare lucrează independent;
- pentru schimbul de produse, ca şi pentru producerea lor, se utilizează bani.
În starea de echilibru, A şi B produc cantitatea de Y necesară pentru patru persoane, iar C şi D, la fel, produc Z pentru patru persoane.
Toate ar rămâne bune şi frumoase un timp indefinit, dar sistemul e format din oameni, nu din maşini programate şi nici din îngeri, exact ca in cazul „cercului auto”. Aşa că e de aşteptat ca la un moment dat C şi D să prefere Y-ul produs de A; acesta, fericit, îşi creşte producţia, iar B rămâne cu marfa nevândută. B mai cumpără o ultimă porţie de Z şi apoi iese din circuitul economic pentru că nu mai are bani şi nici posibilitatea de a-i câştiga.
Din cauza asta, D constată că nu mai are cine să-i cumpere Z-ul pe care-l produce, aşa că ajunge şi el să fie eliminat din sistem.
Şi uite-aşa, am „demonstrat” că şi patru oameni pot fi prea mulţi pentru un sistem economic care să funcţioneze fără a intra în criză, iar eliminarea celor care devin neproductivi la un moment dat este o idee proastă, care declanşează multiplicarea lor în avalanşă. Exact pentru asta s-au inventat pensiile, ajutorul de şomaj, ajutoarele sociale etc., deci din raţiuni pur practice, şi nu din marea bunătate a inimilor celor „mari şi tari”.
Dacă în modelaşul descris anterior, A, C şi D hotărăsc să-i dea lui B o sumă de bani suficientă pentru a-şi cumpăra produsele necesare, constată că niciunul dintre C şi D nu mai e în pericol să dispară din circuit, deci susţinerea neproductivului B nu este nici pe departe un moft sau o pierdere, ci o necesitate care menţine sistemul în funcţiune şi-l ajută să treacă peste blocaj. Asta pentru că, după un timp, B (ţinut în viaţă prin ajutorul celorlalţi) va reveni în sistem, aducându-l din nou la echilibru, iar când, inevitabil, se va produce o altă criză (trecând pe tuşă pe oricare dintre cei patru), aceeaşi metodă de într-ajutorare îi va asigura relansarea.

Se discută intens în aceste zile despre exodul medicilor spre ţări mai „calde”, iar de pe fotoliul cel mai înalt al statului suntem asiguraţi că asta nu e o problemă, ba chiar e o soluţie bună, fiindcă nu avem cu ce-i plăti. Individul (împreună cu toţi admiratorii lui) nici nu sesizează cât de autodistructivă este această atitudine a statului al cărui comandant se consideră (eu n-am uitat încă zicerea lui despre „nava România”). Multiplicarea în avalanşă s-a declanşat: în curând nu vor mai exista profesori de calitate care să le asigure viitorilor medici o pregătire de calitate, aşa că nu vor mai fi angajaţi în Occident; asta va duce la scăderea numărului de studenţi şi, prin consecinţă, şi a numărului de medici.
Iar când vom avea cu ce-i plăti, vom constata că nu mai avem pe cine…

În final, această atitudine tembelă faţă de categoriile „neproductive”, bazată acum şi pe opinia publică intoxicată cu poveşti de genul celei despre „grasul şi slabul” nu poate duce decât la eliminarea componentelor care asigură oricărei societăţi caracterul de „civilizaţie”: Sănătatea, Educaţia, Cultura. Şi vom reveni la vechiul sistem feudal, în care fiecare individ e nevoit să-şi producă singur, cum se pricepe, toate cele necesare şi, bineînţeles, să-i plătească şi seniorului „dreptul”.
Că doară, „ce-i al Cezarului” e pentru „protecţie”, nu-i degeaba…

Perpetuum (auto)mobile

Revin asupra filmuleţului din postul anterior, apropo de economia pe care se pare că o modelează într-un mod interesant.

Se pare că în declanşarea crizelor economice, o oarecare importanţă are şi factorul psihologic, diminuarea încrederii publicului larg într-o firmă, bancă… La fel şi cu şoferii: teama de a nu fi lovit de cel din spate (sau dorinţa de a-l prinde pe cel din faţă) îl face pe unul din ei să accelereze imprudent la un moment dat, ca apoi să frâneze brusc, determinându-i pe cei din spate să oprească pe rând şi generând astfel CRIZA care se propagă în tot lanţul. Repunerea în mişcare a întregului cerc se face apoi lent, cu grijă, şi durează un timp până viteza devine acceptabilă.
Cam aşa a ieşit şi economia din crizele prin care a trecut până acum, fără să-şi schimbe fundamental regulile de funcţionare. Mi-e greu să cred că acuma se va întâmpla altfel, iar părerile specialiştilor (pe care realitatea le-a ignorat de prea multe ori) că de data asta economia mondială se va transforma radical şi va funcţiona într-un mod cu totul nemaivăzut, vor rămâne simple vorbe. Vor fi impuse băncilor câteva reglementări suplimentare şi cam atât. Economia va funcţiona, va creşte şi se va împotmoli în următoarea criză. Se pare că asta e o lege a naturii, n-o putem anula.

Pentru menţinerea în mişcare a cercului de maşini, pare a fi o idee bună introducerea unui coordonator, aşezat în centrul cercului, care să-i poată supraveghea pe toţi şi să impună fiecăruia viteza adecvată la un moment dat. Nu e greu de imaginat că va fi nevoit să le ceară tuturor să meargă din ce în ce mai încet, astfel încât distanţele dintre ei să fie suficiente pentru absorbţia micilor variaţii de viteză. În felul acesta sunt mari şanse ca viteza să devină la un moment dat inacceptabil de mică, ceea ce înseamnă, tradus în economie, o producţie atât de mică de bunuri încât populaţia ajunge să flămânzească, să tremure de frig etc. Cei care încă nu ne-am pierdut de tot memoria ne amintim că am trăit o asemenea perioadă, pe vremea socialismului victorios şi a economiei planificate centralizat. Aşa că ideea cu coordonatorul central şi general e cât se poate de proastă.

Se pare că singura soluţie viabilă este să fie lăsat sistemul să-şi revină singur şi să ne resemnăm cu faptul că blocajele periodice nu pot fi evitate.
Tot ce se poate face este o supraveghere de natură să împiedice participanţii să-şi dea reciproc în cap sau să-şi facă loc cu forţa, tamponând maşinile şi împingându-le pe unele în afara cercului. Nu de alta, dar un asemenea „libertarianism” ne-ar întoarce în evul mediu, perioadă în care crizele se rezolvau cam din topor. Literalmente!

Stupuş circulant

Nu ştiu de ce, dar cred că experimentul ăsta ilustrează foarte bine mersul economiei mondiale. Din când în când, aparent fără motiv, se opreşte, iar blocajul se transmite în tot lanţul. Apoi iar porneşte şi o ia de la cap.
Se pare că oricât de deştepţi ar fi economiştii care o manevrează, economia nu poate funcţiona decât dintr-o criză în alta.

Sinceritatea se întoarce

Încep să-i apreciez din ce în ce mai mult pe actualii noştri stăpâni (guvernanţi nu le pot zice, că aş eluda adevărul), care, de la un ţait încoace, vorbesc din ce în ce mai liber, mai fără prejudecăţi, mai fără jenă...
De curând, dl Andreas Treichl se mira, se întreba şi se crucea că membrii guvernului (aşa i se pare lui, că ăla e guvern) român, deşi sunt oameni de afaceri, nu fac nimic pentru a atrage fonduri europene nerambursabile care asteaptă la Bruxelles în stare mălăiaţă, numai bune de picat în gura cui o căsca-o.
Şi uite că dl Berceanu, amabil cum îl ştim şi sincer cum e trendu', îi explică limpede, ca la tâmpiţi, că din banii ăia nu se pot plăti exproprieri, aşa că unde mai e gheşeftu' dacă Iuropa nu-l lasă să-i folosească taman la cea mai lucrativă inginerie, aia cu parandărătu' gras.
Şi parcă a mai fost la un moment dat un ministru întreprizător care s-a arătat dispus sa-şi pună buzunarul propriu la dispoziţia fondurilor europene, şi chiar (om de lume şi politicos fiind) i-a întrebat pe paznicii de la seif dacă-s de acord cu sifonarea respectivă. Dar ăia pesemne nu auziseră de parandărăt şi i-au râs în nas; nepricepuţi, au făcut şcoală degeaba.

Certitudini

Dacă cineva mai are vreun dubiu în ceea ce priveşte veridicitatea sondajului pe care-l pomeneam ieri, este suficient să lectureze comentariile de la articolele cu întrebările şi răspunsurile şi toate îndoielile dispar.
Da, prea mulţi români preferă "să creadă", nu "să gândească". Pentru ei nu există (aşa că de ce ar folosi?) argumente ci doar convingeri. Incapabili să înţeleagă un raţionament ştiinţific, consideră că ştiinţa este un fel de religie, în care cred cei rătăciţi de turma creştină, indivizi care ar trebui recuperaţi, sau măcar arşi pe rug. Unul dintre habotnici chiar pomeneşte la un moment dat de "logica perfectă" a Bibliei!
Interesant este că majoritatea acestor "creştini" sunt convinşi de "adevărul" ghicitului, horoscoapelor, vrăjitoriilor şi alte superstiţii, fără să sesizeze că astea sunt exact păgânismele cu care se luptă creştinismul de aproape 2000 de ani.
De unde această înclinaţie spre misticism a românilor? (Bineînţeles că nu doar românii au aplecare în direcţia asta, dar se pare că la noi procentul e mult mai mare decât la alţii.) Cred că cea mai scurtă variantă de răspuns este simplitatea soluţiilor oferite de credinţă: Dumnezeu a făcut asta; diavolul şi-a băgat coada; duhul rău e vinovat; îngerul te-a apărat; Luna e în casa a cincea; vecina ţi-a trimis argintu'-viu... Răspunsuri clare şi definitive, ceea ce pentru o minte "odihnită" este sinonim cu adevărul. Lama lui Occam taie fără milă - chiar şi în mintea celor care n-au auzit de ea.
În contrapartidă, ştiinţa oferă doar răspunsuri care generează alte întrebări şi în mod sigur nu va ajunge niciodată la un răspuns final. Pentru că asta este ştiinţa: o căutare perpetuă. Dar drumul ăsta cere efort intelectual, ceea ce este inadmisibil pentru cei care "muncesc, nu gândesc". Aşa că dispreţul majorităţii românilor (încurajat şi de pe cel mai înalt fotoliu politic) faţă de şcoală şi toţi ai ei este perfect normal. Am avut ocazia de multe ori să aud argumente de genul: "Ce-i trebe lu' fi-miu' carte? Că doar la oi merge şi fără! Aşa cum am trăit eu, aşa o să trăiască şi el!"; "Bunicu' a tăiat lemne la pădure, tata la fel, eu la fel, aşa că şi băiatu' meu o să taie lemne. Ce-i aia şcoală? Drujba merge şi fără. A venit muntele peste sat? Aşa a vrut Dumnezeu!" Şi apoi se revoltă că doctorii, inginerii, economiştii din România sunt care mai de care evrei, unguri, nemţi... Dar asta sigur e consecinţa conspiraţiei ăleia mondiale împotriva românilor!!!

Credinţa oferă certitudini, ştiinţa doar îndoieli... Ce poate oare să aleagă o minte care la vârsta potrivită nu a exersat gândirea logică, raţionamentul, argumentaţia?

Da, în grajd, la îngrijitul vacilor, nu este necesară teoria atracţiei universale, dar faptul că tu înţelegi că Pământul se învârte în jurul Soarelui reprezintă diferenţa dintre tine şi partenerul tău aflat de cealaltă parte a ieslei.

Învârteala

Românii se cred în continuare centrul lumii, ăla căruia Soarele îi dă târcoale. Aşa reiese dintr-un studiu statistic conform căruia ne dovedim a fi de vreo 17 ori mai proşti decât danemarchejii şi alţii de pe-acolo, din lumea normală.
Adică suntem "analfabeţi funcţionali" şi în ce priveşte ştiinţa, nu doar în înţelegerea unui text scris, cum am avut onoarea să aflăm din testele PISA.
De fapt ştirea nu mă surprinde, că doar constat zilnic la mulţi posesori de diplome de şcoli înalte o totală confuzie între noţiuni ştiinţifice despre care ar fi trebuit să înveţe câte ceva încă din gimnaziu.
Dar cum să ai asemenea pretenţii de la o populaţie pentru care şcoala e un loc de unde se cumpără diplome şi unde, din nefericire, s-au cuibărit nişte trântori care ar trebui stârpiţi fiindcă, în nemernicia lor, nu produc nimic şi-şi mai zic şi profesori. Ce "marfă" ar fi şcoala dacă n-ar încurca lumea pe acolo bampirii ăştia care ne-au dezechilibrat bugetul de stat şi ne-au adus criza în case!
Aşa că n-are nicio importanţă că românii nu prea ştiu dacă se învârte Soarele sau Pământul, de vreme ce se pricep atât de bine să se învârtă ei de licenţe, mastere şi alte cartoane colorate.
În curând n-o să mai poţi scuipa pe stradă fără să nimereşti un "dring"!

Mai mult ca perfectul

Din motive obscure, "săracu'" Videanu este luat peste picior fiindcă şi-a spus părerea sinceră despre guvernul pe care sistemul său de referinţă i-l arată perfect.
O fi ştiind el ceva, doar e la locul dezastrului.

Durerea noastră cea de toate zilele

În neţărmurita-i grijă pentru sănătatea noastră şi (mai ales) a buzunarului bunilor samariteni contribuitori la campanii de toamnă, iarnă şi de care-o mai fi cazul, partidul care ne cârmeşte lotca a hotărât să ne ia algocalminu’ de la gură. Şi asta în ciuda faptului că tot el (guvern fiind) ne provoacă zilnice dureri de cap.
În schimb ne îndeamnă să folosim alte chimicale, mai valoroase (ca preţ, nu ca eficienţă).
Motivele? În primul (şi-n ultimul) rând se invocă moda: aşa e-n Occident! Iar acolo măsura s-a luat prin anii 70 în urma unei campanii bazate pe un studiu ale cărui rezultate au fost mult exagerate – dar asta s-a aflat după...
Se susţine totuşi că metamizolul provoacă scăderea imunităţii la un ins dintr-un milion de consumatori de algocalmin. Mă întreb ce colectiv statistic o fi fost studiat ca să poată fi decelată o asemenea valoare, neconfundabilă cu eroarea de măsură. Bineînţeles că în România, deşi suntem mari consumatori de algocalmin, nu a fost depistat niciun asemenea caz, dar ăsta e un amănunt lipsit de importanţă.
Cred că stăpânii noştri ar trebui să ia măsuri şi împotriva altor substanţe de care unii români cam abuzează. De exemplu apa. Sunt convins că un studiu ştiinţific serios va dovedi că apa este o substanţă foarte periculoasă care în primul rând provoacă dependenţă, iar în doze mari este chiar mortală. Autopsia celor înecaţi a dovedit că aveau apă în plămâni; cu alte cuvinte, aceşti vicioşi ajunseseră chiar s-o tragă pe nas!!! E limpede, cred, că apa este mult mai periculoasă decât algocalminul care, spre ruşinea lui, n-a reuşit încă să facă nicio victimă.
Dar ce să mai zicem de aer?! Ăsta e mult mai rău decât apa şi viciul consumului de aer e atât de răspândit încât toată lumea îl trage pe nas, iar victimele sunt în proporţie de 100%: nimeni n-a scăpat cu viaţă până acum, şi cei care încă mai respiră, sigur vor muri într-un viitor relativ apropiat.
Aşa că ar trebui să se interzică direct consumul de aer, să nu mai pierdem timpul pe-aici degeaba.

Să fie primit

Câţiva gălăţeni se pare că au luat în serios ştirea mai veche despre primul (şi al doilea) boc, cum că ar fi obişnuit de mic copil să primească ouă în cap. Şi au vrut să-i facă omului o plăcere, dacă tot a venit pe la ei prin oraş.
Pâinea şi sarea s-au demodat.

Platalea minor

Micul lopătar construieşte un dig:

Ploaia, codul roşu şi viitorul negru

Poate n-o să vină doar apă...

Un viitor luminos...

Un "i" nominal

De când s-a lansat ideea trecerii la votul uninominal am tot auzit argumente în favoarea lui. Degeaba am încercat să explic câtorva persoane că respectivii aleşi vor fi tot membri de partid, aşa că vor "da samă" tot în faţa partidului şi în spatele alegătorului.

Partizanii uninominalului susţineau atunci (şi continuă şi acum cu aceeaşi gargară, în ciuda evidenţei) că vor ajunge în Parlament oameni de calitate, inteligenţi, oameni conştienţi că reprezintă acolo pe cetăţenii care i-au ales.

Nu cunosc suficienţi indivizi dintre cei "aleşi" ca să-mi pot exprima o părere pertinentă privitoare la cantitatea de inteligenţă pe metru pătrat de palat parlamentar, dar nu văd care este diferenţa între un geniu şi un dobitoc atâta vreme cât amândoi ridică mâna simultan în momentul în care acelaşi păpuşar trage de sfoară. Voturile lor se numără la fel şi au aceeaşi greutate. Iar legile ies din mâinile lor la fel de şchioape şi încâlcite.

Ce rezultate pozitive putem aştepta de vreme ce "interesele partidului" bat în continuare interesele cetăţenilor?

Până la urmă, la ce foloseşte uninominalul ăsta degeaba?

Mop, bloc, game and two knitting needles

Se pare că blonda noastră naţională este în plină campanie electorală.

A început cu declaraţii, dezvăluiri şi sfaturi la scenă deschisă, prin care s-a străduit să ne convingă că ea reprezintă partea mai uscată şi mai curată a pedeleului (adevăraţii urmaşi ai lui Traian B.), spre deosebire de cei trei siniştri care au speriat Cotroceniul cu furăciunile lor.

Acuma a trecut la faza a doua, în care ne aminteşte că ea e fiică din popor, republicancă din Pleşcoi, are casă grea, famelie mare şi renumeraţie după buget... Şi, ca tot omu’, are şi un credit pe care trebuie să-l returneze până la sfârşitul anului unei bănci hapsâne, că altfel îi ia blocu’ şi rămâne şi cu onoarea nereperată.

Nu degeaba s-a filmat ea pe vremuri cu mopu’ şi andrelele ca să demonstreze că e „d’a noastră”: s-a ales!

Şi nici de data asta, cu povestea creditului care n-o lasă să doarmă noaptea, n-o fi degeaba...

Sinceritatea hoţului de cursă lungă

Mintea cea de pe urmă a băsescului: „După 20 de ani de la Revoluţie, 20 de ani de democraţie, am însoţit evoluţia democratică de dezvoltarea unui stat clientelar, în care întreaga clasă politică a acceptat dezvoltarea unui stat clientelar.

Perioada veseliei fără limite, de introducere a oricărui tip de sporuri, perioada angajării fără limite a oricărui număr de salariaţi – voturi să iasă! – ne-a adus aici.”

Pentru cine oare s-au cumpărat voturi în ultima campanie electorală, deşi criza era în prag? Cine avea puterea de a folosi „statul clientelar” în beneficiu propriu şi cine a încheiat contracte de „investiţii” şi „achiziţii” fantomă cu sponsorii campaniei electorale? Cum se face că deşi cele trei partide principale au avut cheltuieli electorale similare, doar cele rămase în opoziţie au rămas cu datorii? În schimb, PDL/Băsescu a găsit bani să şi le plătească şi răs-plătească pe ale sale... Unde a găsit banii? Păi uite că ne-a spus-o în faţă: a devalizat bugetul statului ca să iasă voturi!

A furat salariile profesorilor şi medicilor ca să s-aleagă, să nu rămână fără coledzi. Păi nu se putea, monşer! El, care de la Anvers încoace – chiar şi în bătaia de la Ploieşti – şi dă-i, şi luptă...

Se spune că sinceritatea e sinonimă cu cinstea. Se poate spune, oare, despre un hoţ sincer, că e un hoţ cinstit?

Mană vulcanică

Deşi provine din direcţie opusă, cenuşa „Vulcanului Islandez Cu Nume Imposibil” este mană cerească pentru adepţii sectei care se închină la „Încălzirea globală”.

Dacă se va găsi cineva să le bată obrazul că încălzirea lor se concretizează în scăderea temperaturii atmosferei, vor arăta cu degetul (că de zis pe nume e mai greu...) spre vulcanul suspomenit şi vor da vina pe el că ne-a tăiat agentul termic. Amănuntul că anul fără vară de pe la mijlocul secolului XIX s-a datorat activităţii susţinute a cinci vulcani, este lipsit de importanţă.

Avionu’ nu-i ca tancu’

Mă mir că primbocul nostru a putut face o asemenea confuzie, că doar şeful lui a precizat de mult că „iarna nu-i ca vara”. Acest principiu fundamental al logicii murfatlarianului poate lămuri simplu şi fără bătăi de cap orice eventuală nelămurire, din orice domeniu, a celor ce-l slujesc cu sârg pe filosoful contemporan aflat actualmente în fruntea statului.

Aşa că recentele nedumeriri ale primului său lacheu, în privinţa zborului tancului deasupra cuibului de miniştri, nu pot fi puse decât pe seama dezorientărilor de care ipochimenul a dat constant dovadă în cariera lui de până acum.

Deocamdată cunoaştem doar câteva asemenea fapte, suficiente totuşi ca să ne dăm seama de schimbările bruşte de macaz pe care i le-a servit destinul:

• În tinereţe s-a pregătit intens în mânuirea coasei şi a rindelei, dar a aflat cu durere în suflet că şeful lui îi preţuieşte mai mult pe tinichigii şi ospătari...
• A învăţat pe rupte ca să dea examen la o anumită facultate, dar a ajuns la alta...
• În teza de doctorat a demonstrat că sistemul parlamentar bicameral are o mulţime de avantaje, dar acuma trebuie să-l susţină pe cel unicameral...
• S-a înscris într-un partid „de stânga”, l-a slujit cu abnegaţie, dar când a ajuns şef a aflat că s-a făcut „de dreapta”...

O explicaţie a acestui şir de greşeli de orientare de care a avut (şi se pare că va mai avea) parte, ar putea fi tratamentul pe care chiar tatăl lui i l-a aplicat din fragedă pruncie, după cum se vede în figura alăturată.

În lumina acestor fapte din trecutul şi prezentul primbocului, sunt foarte curios să aflu încotro se grăbea el de fapt pe holurile Cotroceniului în momentul în care Băsescu (părăsit de Dragăstolo în faţa altarului) la înhăţat de guler, l-a târât în faţa naţiunii şi a zis „Ecce premierul!”

Stânga-dreapta

„Când m-a sunat Antonescu, duminică seara, m-a impresionat atât de tare, încât, dacă mi-ar fi propus cineva o adeziune la PNL, aş fi semnat-o pe loc.” (sursa)

Asta a zis-o Diaconescu fără să-l fi obligat nimeni (cred), lucru care ne arată convingerile lui politice „la nudu’ gol”.

De atâţia ani e „de stânga” şi susţine că e de-a dreptul îndrăgostit de PSD, dar nu are nicio ezitare să treacă „la dreapta”, că şi ăia-s băieţi faini.

Ce ţi-e şi cu doctrinele astea, dom’le! Ca tot românu’ imparţial, Diaconescu alege stânga sau dreapta la mica inspiraţie; sau, poate, după cântărirea „ofertelor”.

Uite-aici la don’ Robert o ofertă de nerefuzat:

Solarista

Mă întrebam uneori (când mi-aduceam aminte) de ce o fi fost poreclită A2 „Autostrada Soarelui”? Ce legătură poate fi între Soare şi otobanu’ nost’ înzăpezit şi bătut de viscole?

Zilele trecute m-am vânturat prin zona cu pricina şi m-a izbit revelaţia: Precum Soarele are pete care seamănă cu nişte găuri, aşa şi respectivul drumeag e dotat cu găuri care seamănă cu nişte pete.

Dovada

Uite că apăru şi dovada vizibilă că Băsescu umblă cu ezotericale. Se vede clar că, în timp ce papagalii din jur au atenţia împrăştiată aiurea şi se uită după ceva ce zboară (sperând că e comestibil), Băsescu a luat în vizor duşmanu' de clasă şi-l arată cu deştu' parapsihuhului din stânga lui: "Şo pă el!!!"

Ăla nu e Flutur, cum pare la prima vedere, ci energologu' de serviciu care lucrează sub acoperire cu flacăra violetă ce-i ţâşneşte din inimă (după cum se vede clar în materialul ilustrativ) spre nefericitul pointat de Băsescu.
Singurul care mai priveşte în direcţia respectivă e Boc, dar cred că o face doar în virtutea inerţiei, fiind el obişnuit să fie mereu atent la ce indică şefu'. Iar pupăza portocalie care-şi soarbe comandantul din priviri e sigur incapabilă să mai vadă şi altceva din peisaj.

(S)tufa de Veneţia

Înţeleapta de alături a colindat lumea timp de zece ani (aşa se laudă) şi a descoperit că Pământul e rotund. Aşa că s-a gândit să ne spună şi nouă, că poate n-om fi aflat.

The Story of Stuff - Romanian from www.storyofstuff.ro on Vimeo.

În ultimul timp tot apar cărţi, articole, filme cu aparenţă ştiinţifică, de autori posesori de diplome impresionante, dar care sunt pline de elucubraţii sau, în cel mai bun caz, de banalităţi. Au o singură (dar esenţială) calitate: se vând. Se vinde de fapt iluzia că nu e nevoie de învăţătură (şcoala e grea şi inutilă, evident) ca să te adapi la izvorul de adevărată înţelepciune pe care ţi-l arată generosul autor.
Asta e o întrebare fundamentală: De ce cred oamenii în bazaconii?. Cred că degeaba...

La bordel, birjar!

Pe prigonaş se pare că l-a sfătuit cineva să se ducă la curve dacă vrea să scape de acnee.
D'aia vrea în parlament.

Banc vechi la vremuri noi

La bâlci, patronul unei panarame îl prezintă „P-ăl mai tare om dân lume”,/ Care să juca cu leii/ Şi-i băcea dă-i lua tăţi zmeii!”, îl pune să facă diverse ca să-şi dovedească forţa, apoi îi dă o lămâie şi-i cere s-o stoarcă; o strânge ăla până rămâne iască. Patronul „Işia că-i plăceşce-n mână/ O hârcie d-a d-o sută/ Fără dă nişi o dispută” ăluia care mai stoarce trei picături de zeamă din lămâia respectivă.
„Dar cum mi ce puni cu neamţu,/ Care-n ghinţ îţ rupe lanţu?”. Până la urmă se găseşte unu (cam plezirist, după călcătură) care, deşi n-arăta a Schwarzenegger, apucă lămâia cu metodă şi o convinge să scape trei picuri.
Ofticat, patronul îi plăteşte şi, ros de curiozitate, îl întreabă dacă nu cumva e luptător la circ.
– Nici vorbă, dom’le – vine răspunsul. Io’s ministru de finanţe...