marți, 28 iunie 2016

Să fie rău, ca să fie bine!

Toată lumea vede Brexitul ca o catastrofă care a lovit Marea Britanie și în viitorul apropiat o va trimite în trecutul îndepărtat, cam până în epoca pietrei, sau măcar a bronzului. Iar consecințele pe care acest fenomen le va împroșca de jur împrejur, mai ales asupra vechilor tovarăși de uniune, vor fi negative dar suportabile, iar UE va rezista strâns unită, și chiar mai mult decât atât.
Nimeni nu-și pune întrebarea ce s-ar întâmpla oare dacă se va dovedi că englezii au avut dreptate, și chiar ar deveni mai fericiți și mai prosperi după exit.
Cred că ăsta chiar ar fi dezastrul final pentru UE, toate componentele fugind care-încotro, în speranța că vor reuși să imite reușita englezească. Unii ar reuși, bineînțeles. Dar noi, care nu ne putem compara cu UK, nici economic, nici (mai ales) financiar, sigur vom cădea în nas și ne vom sparge dinții, dacă nu chiar ne vom rupe gâtul.

Așa că pentru noi ar bine să fie rău... la ei, acolo.

luni, 27 iunie 2016

Democrații vechi și noi

Un citat interesant dintr-un autor antic, vechi și de demult:
„Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeşte, vulgar, regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul minorităţii, dacă nu este redusă la o singură persoană, este aristocraţie, numită astfel fie pentru că puterea este în mâna celor mai buni, fie pentru că scopul ei este cel mai mare bine al statului şi al asociaţilor. În sfârşit, când majoritatea guvernează în sensul interesului general, guvernul primeşte ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor şi se numeşte republică (politeia).
Deviaţiile acestor Constituţii clasice sunt tirania, a regalităţii, oligarhia, a aristocraţiei şi demagogia, a republicii.”
De fapt, Aristotel folosește cuvântul „democratia”, dar traducătoarea (Elena Bezdechi) preferă „demagogia”, ca fiind mai apropiat în limba română de sensul original.
Ceva mai la vale, autorul face și o clasificare:
„Astfel, tirania va fi cel mai rău dintre guvernăminte, cel mai depărtat de guvernământul perfect. În al doilea loc vine oligarhia, a cărei distanţă de aristocraţie este aşa de mare. În sfârşit, demagogia este cel mai suportabil dintre guvernămintele rele.”
Păi dacă e suportabilă, o suportăm, că nu găsim alta mai bună. Și fiindcă e de actualitate, un exemplu standard de democratia/demagogie în acțiune peste Mânecă:
„În plină campanie, parlamentarul conservator Michael Cove a făcut senzaţie atunci când, fiind pus de un moderator TV în faţa studiilor şi opiniilor experţilor care îi contraziceau afirmaţiile pro-Brexit, a răbufnit: „Oamenii din această ţară s-au săturat să le spună experţii ce e bine”. (Londra, a doua zi după…)
Chiar așa, ce se pricep experții, „tehnocrații” ăia? Las’ că se întorc politicienii în ministere și-or să ne bage ei democratia în cap!

Doar n-o fi Dâmbovița mai catolică ca Tamisa?!

luni, 6 iunie 2016

Românii atei? Ptiu, drace!!!

Pe la începutul secolului trecut, D. Drăghicescu făcea câteva observații interesante despre religiozitatea poporului român, ăla care „s-a născut creștin”:
Într-adevăr, așa cum se poate vedea și acum cu ochiul liber, pentru niște practicanți ai unei religii care se consideră eminamente spirituală, creștinii noștri sunt excesiv de obsedați de partea materială, în special de mâncare; sunt convinși că ceea ce ai în stomac la un moment dat îți poate salva sau damna sufletul.
După câteva exemple și comparații cu alte nații, concluzia lui D.D. este cel puțin deconcertantă:
Bineînțeles că aici termenul „ateu” este restrâns la sensul de „necreștin”. Altfel, ținând cont de mulțimea de superstiții care le ghidează viața de zi cu zi, precum și credința în existența unor ființe cu puteri supranaturale cu care se poate colabora prin intermediul vrăjilor, este imposibil să spui că românii sunt necredincioși. Doar că practică un creștinism original, cum le este și democrația.

Adică degeaba...

luni, 7 martie 2016

Unde dai, și unde... gravitaționale

Departe, tare departe, și demult, tare demult, la mai bine de un miliard de ani lumină de noi, două singularități din continuumul spațiu-timp și-au unit destinele și au trimis știrea despre fericitul eveniment în lumea largă, să se bucure tot universul. Cum modernul FB nu le era la îndemână, au recurs la o metodă arhaică, asemănătoare semnalelor cu fum ale pieilor roșii, făcând valuri în acel continuum din care făceau parte; valuri suficient de mari încât au ajuns până și la noi, după atâta amar de timp și spațiu. Și au ajuns chiar în toamna lui 2015, la aproape un veac după ce Einstein și-a făcut cunoscută celebra, dar de puțini înțeleasa, teorie a gravitației, care prorocea între altele și existența unor astfel de singularități, numite găuri negre în folclor, precum și posibilitatea producerii și propagării undelor gravitaționale în continuumul spațiu-timp.
Și uite-așa se consolidează poziția acestui nou eter în teoriile, devenite de acum clasice, ale fizicii moderne. Doar că acest nou eter este mediul prin care se propagă undele gravitaționale, și nu cele electromagnetice cum se credea pe vremea când a fost imaginat în forma lui inițială. În urma acestor noi întâmplări din lumea științifică, cred că acea constantă universală numită până acum, în mod abuziv, „viteza luminii în vid” va fi rebotezată ca „viteza undelor gravitaționale” (poate „graviteză” sună mai cool). De fapt Einstein a postulat că există o viteză maximă a transmiterii interacțiunii în univers, iar faptul că lumina se propagă chiar cu această viteză, este doar o coincidență. Fericită.

Ca o altă coincidență, tehnică de data asta, este interesant de remarcat că aparatul cu care au fost detectate acum undele gravitaționale este același tip de interferometru pe care l-au folosit Michelson și Morley în celebrul lor experimentum crucis care i-a pus cruce eterului pe stil vechi. (De fapt povestea e puțin mai complexă, dar nu puteam să ratez jocul ăsta de cuvinte...)