luni, 7 martie 2016

Unde dai, și unde... gravitaționale

Departe, tare departe, și demult, tare demult, la mai bine de un miliard de ani lumină de noi, două singularități din continuumul spațiu-timp și-au unit destinele și au trimis știrea despre fericitul eveniment în lumea largă, să se bucure tot universul. Cum modernul FB nu le era la îndemână, au recurs la o metodă arhaică, asemănătoare semnalelor cu fum ale pieilor roșii, făcând valuri în acel continuum din care făceau parte; valuri suficient de mari încât au ajuns până și la noi, după atâta amar de timp și spațiu. Și au ajuns chiar în toamna lui 2015, la aproape un veac după ce Einstein și-a făcut cunoscută celebra, dar de puțini înțeleasa, teorie a gravitației, care prorocea între altele și existența unor astfel de singularități, numite găuri negre în folclor, precum și posibilitatea producerii și propagării undelor gravitaționale în continuumul spațiu-timp.
Și uite-așa se consolidează poziția acestui nou eter în teoriile, devenite de acum clasice, ale fizicii moderne. Doar că acest nou eter este mediul prin care se propagă undele gravitaționale, și nu cele electromagnetice cum se credea pe vremea când a fost imaginat în forma lui inițială. În urma acestor noi întâmplări din lumea științifică, cred că acea constantă universală numită până acum, în mod abuziv, „viteza luminii în vid” va fi rebotezată ca „viteza undelor gravitaționale” (poate „graviteză” sună mai cool). De fapt Einstein a postulat că există o viteză maximă a transmiterii interacțiunii în univers, iar faptul că lumina se propagă chiar cu această viteză, este doar o coincidență. Fericită.

Ca o altă coincidență, tehnică de data asta, este interesant de remarcat că aparatul cu care au fost detectate acum undele gravitaționale este același tip de interferometru pe care l-au folosit Michelson și Morley în celebrul lor experimentum crucis care i-a pus cruce eterului pe stil vechi. (De fapt povestea e puțin mai complexă, dar nu puteam să ratez jocul ăsta de cuvinte...)