Românii atei? Ptiu, drace!!!

Pe la începutul secolului trecut, D. Drăghicescu făcea câteva observații interesante despre religiozitatea poporului român, ăla care „s-a născut creștin”:

Într-adevăr, așa cum se poate vedea și acum cu ochiul liber, pentru niște practicanți ai unei religii care se consideră eminamente spirituală, creștinii noștri sunt excesiv de obsedați de partea materială, în special de mâncare; sunt convinși că ceea ce ai în stomac la un moment dat îți poate salva sau damna sufletul.

După câteva exemple și comparații cu alte nații, concluzia lui D.D. este cel puțin deconcertantă:

Bineînțeles că aici termenul „ateu” este restrâns la sensul de „necreștin”. Altfel, ținând cont de mulțimea de superstiții care le ghidează viața de zi cu zi, precum și credința în existența unor ființe cu puteri supranaturale cu care se poate colabora prin intermediul vrăjilor, este imposibil să spui că românii sunt necredincioși. Doar că practică un creștinism original, cum le este și democrația.

Adică degeaba...

Tot din programul de guvernare

„Redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.”

Sună bine și arată frumos, mai ales „autonomia educațională” îmi dă un brânci spre optimism. Dar mi-e teamă că eu înțeleg această sintagmă cu totul altfel decât va fi ea pusă în practică. Parcă văd (și aud): „Ia faceți voi câte un plan de măsuri individual ca să vă creșteți autonomia educațională; iar la finalul semestrului trimiteți și un raport, ca să putem verifica dacă sunteți pe calea cea bună, și să raportăm la minister cu cât a mai crescut numita autonomie.”

Iar în spatele cețoasei expresii „criterii de evaluare a performanţei”, eu văd cum se profilează un munte de dosare, fiecare conținând câte un munte de hârtii. Pentru debirocratizare...

Și, ca să nu fim luați prin surprindere în viitorul apropiat, ar fi bine să o ascultăm și pe ministra finanțelor: „Creșterile de salarii cred că ar trebui în general să fie corelate cu creșteri de productivitate și să aibă la bază și un set de criterii de performanță.” Acuma, toată lumea știe că școala românească produce tâmpiți, după cum ne-a explicat un mare om de stat. Așa că...

Prioritate

A zecea prioritate tehnocrată (ultima pe listă, cu voia...):

„Mutarea accentului în actul educaţional de pe transmiterea de informaţie pe crearea de competenţe pentru viaţă și reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic.”

Despre mutarea accentului de pe transmiterea de informații pe aplicații practice (că acuma le zice „competențe” e doar chestie de modernizare a limbajului) aud de pe la începutul anilor ’80, așa că sunt imunizat, nu mai e cazul să mă întreb cum o să se „implementeze”.

Dar abia aștept să văd reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic. Sunt sigur că se va rezolva prin înființarea unei direcții speciale în minister care va avea câte un pui în fiecare inspectorat județean și câte un puișor în fiecare școală. Iar fiecare profesor va raporta lunar (pe un formular tipizat, de minim zece pagini) ce a făcut până în acel moment, și ce are de gând să facă în viitorul apropiat, ca să reducă birocrația care-l apasă. Apoi comisia din școală va întocmi un raport către comisia județeană, aceasta va raporta către minister, iar la finalul anului, direcția respectivă ne va arăta un grafic frumos colorat din care se va vedea clar cum a scăzut constant, lună de lună, birocrația din învățământ.

Și la case mai mari

Despre învățământul din SUA:

„Între 1960 şi 1975, numărul colegiilor şi universităţilor americane a crescut de la 2040 la 3055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenţilor a crescut de la 3,6 milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creştere (4 milioane) avînd loc în sectorul de stat. Incluzînd şi studenţii nelicenţiaţi, el a depăşit pragul de 11 milioane în 1975, cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.

Era de aşteptat ca această vastă investiţie în resurse umane nu numai să stimuleze dezvoltarea şi mai mare, ci şi să atingă scopuri morale şi sociale sporind l'embourgeoisement al clasei muncitoare. Avea să facă din „democraţia clasei de mijloc [...] cu toate libertăţile ei", după cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulţumirea generală şi stabilitatea politică şi în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.

De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi s-au triplat, performanţa educaţională a scăzut. Se aşteptase un oarecare declin pînă cînd sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriaşe dimensiuni. Cel mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Şcolare, a arătat în anii 1963-1977 un declin de patruzeci şi nouă de puncte în aptitudinile verbale şi unul de treizeci şi două de puncte în aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulţime de rapoarte pesimiste sugerau că o educaţie mai extinsă şi mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme sociale. Rata criminalităţii în rîndurile copiilor cuprinşi în sistemul de învăţămînt a crescut inexorabil.”

Johnson Paul - Despre învățământul din SUA

(Fragment din „O istorie a lumii moderne” de Johnson Paul)

Ieslea

Citesc pe contributors o amintire a lui Gabriel Liiceanu despre Alexandru Dragomir:

„Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru.

– Aha, deci scrieți!, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. Și atunci de ce nu publicați?, am continuat.

– Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!

– Atunci de ce scrieți?

– Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.

– De ce?

– De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

Întâmplarea asta îmi amintește o alta, de prin ’83, cu protagoniști mult mai puțin iluștri.

În vremurile acelea mă străduiam să-i conving pe elevii unui liceu agroindustrial că învățând (nu memorând) câteva noțiuni elementare de fizică poți căpăta deprinderea să gândești cu neuronii proprii.

La clasa a XI-a, de viitori zootehniști, am fost întrebat la un moment dat:

– De ce să învățăm cum se mișcă electronul ăla, de vreme ce, oricum, noi tot la coada vacii ajungem?

Deși întrebarea (foarte bună și mereu actuală) m-a luat prin surprindere, am găsit pe loc un răspuns, zic eu, potrivit contextului:

– Ca să existe o deosebire între cei care se află de o parte și cei care se află de cealaltă parte a ieslei.

Cred că asta ne definește ca oameni: simțim nevoia să înțelegem. Pentru asta ne folosește rațiunea.

De asta sunt împotriva modului în care se „predă” acum religia în școlile din țara asta. Este o metodă de reprimare a rațiunii, este un sistem profund antiuman.

Poștașul sună întotdeauna...

De câteva zile face carieră pe web o nouă scrisoare „emoționantă” expediată prin intermediul foii de examen de o elevă nemulțumită de școală. Bineînțeles că ar avea o mulțime de motive să fie nemulțumită, dar în această scrisoare se ocupă doar de relația elev-profesor.

Eu m-am împiedicat de prima frază și cu greu am reușit să trec și prin restul scrisorii: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din fața mea.”

Nu pot eu impune cuiva ce să-l intereseze, dar cred că la școală ar fi de dorit ca pe elevi să-i intereseze în primul rând materia predată de un profesor și foarte puțin omul din fața lor. La școală te duci în primul rând să înveți, nu să socializezi cu profesorii.

Am trecut și eu prin școală, am avut profesori de toate felurile, unii mai buni, alții mai răi, unii mai deștepți, alții mai proști... Dar am constatat că întotdeauna poți să înveți ceva, indiferent de calitatea profesorului. Trebuie doar să vrei să înveți, nu doar la nivel declarativ, ci să simți cu adevărat nevoia de a învăța. Și mai ales să nu rămâi blocat în fața întrebării, devenită deja clasică, „Da’ la ce-mi trebuie mie asta?”. Și vei constata că și de la orele unui profesor prost poți învăța ceva: de exemplu, ai ocazia să îți dezvolți spiritul critic comparându-i spusele cu scrisele din manual. Evident, trebuie să fii capabil să înțelegi un text scris, iar testele PISA spun că mulți dintre tinerii noștri școleri stau cam prost cu această competență.

Da, e mai plăcută o „discuție despre viață” cu un profesor care n-are chef să-și facă orele, decât să te concentrezi asupra unor subiecte eminamente plicticoase, mai ales dacă profesorul nu zâmbește. Că doar știe toată lumea că la școală se pierde vremea cu niște chestii plicticoase pe care nu le înțelege nimeni și care nu folosesc la nimic. Și oricum, dacă vrei să treci examenele trebuie să „iei ore”, că profesorii de la clasă nu vor să te învețe nimic. Că-s răi. Și-ai dracu'. Și nu zâmbesc!

Da, e mai plăcută o asemenea oră... Dar e școală degeaba.

Turul din PISA

Și turul ăsta de teste PISA desfășurat în lungul și, mai ales, în latul Pământului ne plasează tot între codași, cu care ne-am obișnuit deja să coabităm de atâta amar de vreme.

Dar ne lăudăm cu olimpici internaționali!

S-o fi gândit cineva să verifice pe unde se plasează Finlanda (ca să dau un exemplu nu chiar la întâmplare...) la „olimpiadele” alea? Oare de ce e mereu codașă la olimpiade și mereu fruntașă la PISA? Cu alte cuvinte, nu are câțiva tineri străluciți de 16-18 ani, dar are majoritatea cetățenilor cu mintea limpede și creierii la locul lor. Se pare că finlandezii au făcut o alegere.

Și noi am ales... școală degeaba.

Alt banc vechi

- E adevărat că olimpicilor internaționali de la matematică li s-a dat câte un Renault?
- Da, e adevărat. Doar că nu e vorba de un Renault ci de o bicicletă. Și nu li s-a dat, ci li s-a furat.

Viitor de aur...

Școala românească se îndreaptă din ce în ce mai clar spre modelul american: școli private care funcționează ca școli adevărate, din care copiii „ies încrezători”, și școli publice care funcționează ca locuri în care copiii sunt ținuți doar ca să nu umble aiurea pe străzi.

La noi încă nu sunt prea multe școli private, dar școlile publice mai fac un pas în direcția „corectă” cu fiecare an ce trece.

Scuza

Spre surprinderea mea (plăcută), Funeriu a reuşit să-şi continue campania pe frontul bacalaureatului şi în sesiunea din august. Uite că m-am înşelat.

Bineînţeles că doar cu atât nu se rezolvă problemele învăţământului. Dar este un pas, iar eu zic că este chiar primul care trebuia făcut. Deci Funeriu chiar a nimerit-o şi din punctul ăsta de vedere. Pentru că perspectiva unui examen corect la finalul liceului taie din start elanul celor care se bazează pe „virtutea inerţiei” pentru trecerea prin bacalaureat.

Bine, aşa se vede situaţia la o privire superficială; adevărul este că şi anul ăsta s-a copiat în ambele sesiuni – nu chiar la nivelul tradiţional, dar s-a copiat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu câţiva informaticieni (din diferite colţuri de ţară) care au montat faimoasele camere video şi am aflat că existau zone moarte din care un supraveghetor binevoitor putea dicta netulburat rezolvarea subiectelor, dacă avea chef. Dar uite că nu toţi au mai avut chef să-şi bată joc de propria meserie, şi au găsit în prezenţa camerelor scuza perfectă.

Pentru că în ţara asta îţi trebuie o scuză plauzibilă ca să îndrăzneşti să fii corect.

Transcendentale

Meditaţii online!!! Asta lipsea şcolerilor studioşi care n-au trecut de bac fiindcă se holbau camerele video în fiţuicile lor.
Cum pot să aibă unii o imagine atât de deformată despre activitatea numită "învăţare"?

Am mai citit cândva, pe undeva, că învăţământul ar merge perfect dacă s-ar posta pe internet nişte lecţii foarte bine făcute. Că elevii ard de dor să citească dar îi doare mâna să deschidă un manual. Iar la şcoală oricum nu pot învăţa nimic, că nu-i lasă profii ăia răi, aşa că de ce să se ducă degeaba?
În schimb, onlainu' !...

Pisica în cizme

O aşteptam cu nerăbdare şi curiozitate. Mă întrebam când o să apară, cine va fi protagonistul şi sub ce formă va fi prezentată. Vorbesc despre pisică. Pisica aia care urma să-i fie arătată lui Funeriu. Şi iat-o în toată splendoarea: (Ministerul Educaţiei trebuie) să găsească o soluţie pentru "a da o şansă" copiilor care au picat examenul de bacalaureat în prima sesiune.

Acum câţiva ani, când s-a găsit un profesor să spună în gura mare ceea ce ştiam toţi, şi anume că bacalaureatul este fraudat sistematic, problema a fost rezolvată de ministrul „de resort” care a ieşit în faţa naţiunii şi i-a tras de urechi pe profesorii care nu-şi văd lungul nasului, iar pe bacalaureabili i-a liniştit, asigurându-i că cei care au furat pot fura liniştiţi mai departe. De data asta se pare că „a defectat” chiar ministrul, aşa că băsescul s-a văzut nevoit să ia personal problema în mâini. Dragul de el, uite-l cum ne scoate mereu din toate necazurile!

Aşa că, după cum era de aşteptat, în sesiunea din august bacalaureatul va fi ce-a fost, şi mai mult decât atât.

Dar nu e cazul să se spetească mititeii pregătind fiţuici. De ce atâta stres? Un întreg univers va „conspira” pentru succesul lor. Supraveghetorii vor fi trimişi în săli cu misiune ordonată (şi foaia cu rezolvările în dinţi) de către onor comisiile în persoană. În persoana preşedinţilor de comisii, bineînţeles, care, universitari fiind, vor veni şi ei la faţa locului tot în misiune ordonată. În ultima vreme o luaseră cam à la légère dumnealor şi nu se mai osteneau să se prezinte pe tarla, lăsând inspectoratele judeţene să numească preşedinţi dintre inspectori şi directori de licee. Şi uite ce-a ieşit! Ăştia l-au luat în serios pe Funeriu, s-au speriat şi n-au mai îngrijit cum se cuvine culturile de tinere vlăstare; iar promovabilitatea, neprăşită, neudată, n-a mai crescut la nivelul aşteptat în universităţi. Cine-i de vină pentru recolta slabă? Păi chiulangiii ăia de universitari care s-au gândit că indemnizaţia de preşedinte de comisie nu merită efortul deplasării. Dar în august se vor duce şi gratis dacă li se va cere, fiindcă au văzut şi ei pisica, devenind astfel conştienţi că-şi riscă fotoliul (scaunul, taburetul, strapontina... după facultăţi) dacă nu se întorc la toamnă cu snopii de studenţi în căruţă.

Atâta lucru bun făcuse şi ăsta, Funeriu, săracu’... Da’ degeaba...

Legea s’o caciu

Văd că toată lumea a sărit la beregata nefericitului ăla, care, crezându-se deputat (uninominal, nu ca prostovanii ăia de listaci!), vrea să facă o lege împotriva „scrisului dă la filme”. Chiar aşa, ce atâta scris? Că p’ormă mai trebuie şi citit – treabă din ce în ce mai grea, pe măsură ce cresc noi generaţii de români.

De-a dreptul sublimă mi se pare motivaţia principală din propunerea susamintită, şi anume că prin subtitrare se deteriorează limba română fiindcă în scris se folosesc „cuvinte noi” (de parcă în varianta vorbită s-ar folosi doar din alea vechi!), care-s tare periculoase, afectând ele însele identitatea naţională. Asta îmi aminteşte de iubitorul de balene pe care-l pomeneam cu altă ocazie. Adică dacă scriem prost, hai mai bine să nu mai scriem deloc, să nu ne mai chinuim să citim, că cititul e muncă grea şi degeaba – ce rost are să-l învăţăm?

Şi dacă mai vin ăia de la Iuropa să ne testeze cu PISA, măcar să-i lipsim de obiectu’ muncii!

Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi necesară o lege în privinţa asta, că doar nu interzice nimeni unei televiziuni să renunţe la subtitrare în favoarea dublajului. Nu există nicio lege care să impună subtitrarea filmelor, aşa că dacă o televiziune va sesiza ca-şi poate creşte ratingul, va trece fără jenă la varianta dublajului, oricât ne-om da cu curu’ de pământ noi, ăştia, mai „intelectualii”. Eu cred că la asta se va ajunge cât de curând, ţinând cont că filmele pentru copii sunt deja dublate. Iar copiii cresc... şi imediat vor trece la telenovele... şi ei nu sunt obişnuiţi să citească subtitrarea... şi, uite-aşa, piaţa va cere dublaj, iar cererea trebuie satisfăcută că aşa zice marketingu’.

Şcoală model

Toţi răuformatorii care s-au preaocupat în ultimele două decenii de învăţământul nostru se lăudau că aplică modele de succes împrumutate de prin Europa civilizată. Aplicarea s-a făcut cu atâta aplicaţiune că eu n-am reuşit să ghicesc originalul.
Dar acum, cu ajutorul lui H. Daumier, cred că m-am luminat.

1936 toamna

Am citit la Dan Popa câteva pagini dintr-o revistă („Satul” pre numele ei) din 1936 şi am remarcat câteva ştiri interesante din actualitatea de atunci.

În primul rând am remarcat că celebrii „oameni de ştiinţă britanici” deja munceau pe brânci:

Ştirea următoare demonstrează că în lipsa internetului şi a televiziunii, s-a găsit totuşi ţapul ispăşitor pentru ducerea în ispită a tineretului studios.

Statistica reuşitelor la bacalaureat era chiar îngrijorătoare. Pesemne profesorii din licee erau nişte incompetenţi inculţi, incapabili şi analfabeţi. Iar ministerul era doar al „instrucţiunii”!!! Păi unde era „educaţia”?

Şi, bineînţeles, tradiţionala noastră grijă pentru sănătatea caprei vecinului...

Ora-cur

Aşa cum se poate bănui, sintagma din titlu este o unitate de măsură pentru „timpul socialmente necesar” practicării unei meserii.
A fost definită de Grigore Moisil într-o zicere celebră despre condiţia profesorului ca „om al muncii”: „nu toate meseriile pot fi reduse la numărul de «ore-cur» petrecute la birou”, după cum ne-o aminteşte Andrei Pleşu şi pe care o pomeneam şi eu într-un post anterior; zicere care ar trebui să fie suficient de lămuritoare asupra problemei, pentru oricine este dispus să gândească cu propriii-i neuroni.

Învăţăturile lui Băsescu către urmaşii lui (după cum zicea o filosoafă contemporană – sau poate ospătară?... tinichigioaică? –, toţi suntem urmaşii lui Traian B.) de meserie (hă, hă, hă... auzi, „meserie”!!!) profesori sună cam aşa: „luaţi-vă încă o slujbă, dacă vă trebuie bani”. După cum remarcă şi Dia, sfatul nu-i rău şi, la urma urmei, este chiar realist: Asta-i jungla, adaptaţi-vă!
Unii s-au adaptat de mult, din vremea hăleilalte Românii, n-au aşteptat îndemnuri, şi s-au apucat de meditaţii. Nu transcendentale, că alea n-au adus niciodată profit. Marele avantaj e că lucrează tot în branşă şi nu se deprofesionalizează. Dar despre învăţământul ăsta paralel poate m-oi învrednici să-mi spun părerea altă dată.
Cei de prin sate au continuat cu agricultura de subzistenţă pe care o practicau şi acum 20 de ani.
Alţii s-au apucat de „politică”: lipesc afişe şi împart găleţi de plastic.
O parte din cei de info piratează mai ceva ca „Piraţii din Silicon Valley”.
Iar cei care până acum se mulţumeau cu salariul vor trebui „să se orienteze”. Expresia asta n-am mai auzit-o de mult timp, ar fi cazul să fie reînviată. Cei care au văzut „Concurs”-ul lui Piţa ştiu cât de importantă era orientarea „pe vremea noastră”. Din punctul ăsta de vedere, nici vremurile de acum nu par mai breze...

Ne putem întreba dacă soluţiile astea, aplicate pe scară largă în tagma profesorilor, vor îmbunătăţi calitatea învăţământului. Bănuiesc că nu. Dar, din fericire, calitatea respectivă este suficient de scăzută încât nici nu are cum să mai coboare; deci putem fi mulţumiţi: sărăcirea suplimentară a profesorilor nu va afecta absolut deloc învăţământul românesc, aşa că pot foarte bine să presteze la şcoală „ore-cur” şi nu „ore-cap” cum avea pretenţia bătrânu’ Moisil.

Dar cum a ajuns învăţământul românesc în şanţ e cu totul altă poveste, fără nicio legătură cu salariile.

Jumătate din profesori

Băsescul nostru nu pierde nicio ocazie să sublinieze cu dispreţ cât de leneşi sunt profesorii români, cât de puţin muncesc ei şi ce nesimţiţi sunt că mai au şi tupeul să ceară salarii mai mari.
Chiar aşa, cât timp ar trebui să „stea” la şcoală un profesor?
Esenţa problemei este foarte bine pusă în evidenţă de o povestioară care circula pe vremuri pe seama lui Grigore Moisil:
La o şedinţă, tov. decan îl critică pe Moisil că, deşi conducerea facultăţii i-a cerut în repetate rânduri să stea la locul de muncă zilnic cele 8 ore regulamentare de program, ca orice om al muncii, el se încăpăţânează să plece acasă mult mai devreme, aşa că ar trebui sancţionat drastic, ca un element indisciplinat şi neproductiv ce se află. Moisil a replicat cu vocea lui de bas şi vorba lentă: „Daaacă dooomnul decaaan are nevoooie de caaapul meeeu, atunci o să staaau paaatru ooore; dar daaacă are nevoooie de cuuurul meu, o să stau ooopt ooore...”

Ţinând cont că profesorii stau prin şcoală cam 3-4 ore pe zi, dacă ar deveni şi ei oameni ai muncii responsabili, cu program zilnic de 8 ore, e limpede că ar putea rămâne doar jumătate din ei în „câmpul muncii”, rezultând economii substanţiale la bugetul statului.
Acuma, pornind de la modelul explicat mai sus de Moisil, mai rămâne să hotărască Băsescu (în aclamaţiile oranjeriei cu vite sălbatice) care este jumătatea din profesori de care are nevoie ţara asta.

Prostie fizică

„ziua din cauza căldurii cherosenul se dilată şi practic grautatea vionului se măreşte şi există pericolul să nu se poată ridica de la sol.”
Profunda cugetare pe care am ghilimelizat-o mai sus e comisă de un mare bloger contemporan care, după ce un binevoitor îi atrage atenţia că volumul e altceva decât greutatea, emite următoarea scuză:
„sorry daca am gresit cu cherosenul. NU prea ma pricep la combustibili”
Păi, dar cum altfel?! Că, după mintea lui, exact despre proprietăţile combustibililor era vorba!

N-am nimic personal cu individul, nici nu-l cunosc, nici nu-l citesc; mă folosesc de el doar ca exemplu ilustrativ pentru larga categorie a inşilor posesori de certitudini.
Când îi aud spunând că şcoala e inutilă şi au fost nevoiţi să înveţe doar prostii care nu le-au folosit la nimic în viaţa reală, mă întreb dacă n-ar fi mai util ca şcoala să se „reseteze” la starea de acum un secol şi să o repornim cu „patru clase obligatorii”; iar mai departe doar pentru cei care simt că nu le este inutilă învăţătura.
Pentru că, în starea actuală, printre posesorii de diplome de bacalaureat sunt foarte mulţi care ar fi meritat cel mult o diplomă de absolvent de şcoală primară.
Bineînţeles că nu ei sunt vinovaţi, că doar nu ei organizează sistemul de învăţământ. Mania reformării învăţământului a cuprins toată lumea civilizată, la noi fiind doar o imitaţie de prost gust.
Noţiunea de cultură generală a dispărut din vocabularul celor care au putere de decizie în învăţământul actual. După părerea lor, elevii au nevoie doar de abilităţi şi competenţe. Nimic din ceea ce nu are legătură directă cu practica nu trebuie să le mai obosească mintea. Trebuie să şi-o păstreze cât mai odihnită. Apoi se scandalizează că rezultatele sunt proaste şi aruncă întreaga vină în spinarea profesorilor.
Aşa că e normal ca nici cei trecuţi prin facultăţi, masterate, doctorate etc. să nu priceapă că gravitaţia e altceva decât magnetismul, că energia este o mărime fizică şi nu un fluid magic, că radiaţiile electromagnetice au un spectru larg (şi nu toate sunt nocive) şi sunt altceva decât radiaţiile nucleare (care nici ele nu sunt nocive în orice situaţie), că astronomia este o ştiinţă şi nu se confundă cu astrologia care, în cel mai bun caz, e o formă de amuzament, că microundele nu fac mâncarea radioactivă ş.a.m.d.
Nici cei care se ocupă cu popularizarea ştiinţei nu sunt mai breji, accentuând latura spectaculoasă a filmelor documentare pe care le realizează şi neglijând corectitudinea ştiinţifică. Aşa au apărut tot felul de aberaţii prezentate ca adevăruri demonstrate, beneficiind uneori de girul unor oameni de ştiinţă autentici ale căror afirmaţii sunt prezentate de obicei fragmentat şi rupte din context; dar sunt şi unii care au trecut de bunăvoie în tabăra pseudoştiinţei, care se pare că e mai bănoasă.
Pentru exemplificare am la îndemână un filmuleţ care se vrea chiar didactic. Redau un fragment semnificativ şi mă întreb dacă ar trebui sau nu să precizez care anume e „prostia fizică” (© A. Hristev) din el. Mai bine nu; că am hotărât de la început că blogul ăsta e degeaba.

Certitudini

Dacă cineva mai are vreun dubiu în ceea ce priveşte veridicitatea sondajului pe care-l pomeneam ieri, este suficient să lectureze comentariile de la articolele cu întrebările şi răspunsurile şi toate îndoielile dispar.
Da, prea mulţi români preferă "să creadă", nu "să gândească". Pentru ei nu există (aşa că de ce ar folosi?) argumente ci doar convingeri. Incapabili să înţeleagă un raţionament ştiinţific, consideră că ştiinţa este un fel de religie, în care cred cei rătăciţi de turma creştină, indivizi care ar trebui recuperaţi, sau măcar arşi pe rug. Unul dintre habotnici chiar pomeneşte la un moment dat de "logica perfectă" a Bibliei!
Interesant este că majoritatea acestor "creştini" sunt convinşi de "adevărul" ghicitului, horoscoapelor, vrăjitoriilor şi alte superstiţii, fără să sesizeze că astea sunt exact păgânismele cu care se luptă creştinismul de aproape 2000 de ani.
De unde această înclinaţie spre misticism a românilor? (Bineînţeles că nu doar românii au aplecare în direcţia asta, dar se pare că la noi procentul e mult mai mare decât la alţii.) Cred că cea mai scurtă variantă de răspuns este simplitatea soluţiilor oferite de credinţă: Dumnezeu a făcut asta; diavolul şi-a băgat coada; duhul rău e vinovat; îngerul te-a apărat; Luna e în casa a cincea; vecina ţi-a trimis argintu'-viu... Răspunsuri clare şi definitive, ceea ce pentru o minte "odihnită" este sinonim cu adevărul. Lama lui Occam taie fără milă - chiar şi în mintea celor care n-au auzit de ea.
În contrapartidă, ştiinţa oferă doar răspunsuri care generează alte întrebări şi în mod sigur nu va ajunge niciodată la un răspuns final. Pentru că asta este ştiinţa: o căutare perpetuă. Dar drumul ăsta cere efort intelectual, ceea ce este inadmisibil pentru cei care "muncesc, nu gândesc". Aşa că dispreţul majorităţii românilor (încurajat şi de pe cel mai înalt fotoliu politic) faţă de şcoală şi toţi ai ei este perfect normal. Am avut ocazia de multe ori să aud argumente de genul: "Ce-i trebe lu' fi-miu' carte? Că doar la oi merge şi fără! Aşa cum am trăit eu, aşa o să trăiască şi el!"; "Bunicu' a tăiat lemne la pădure, tata la fel, eu la fel, aşa că şi băiatu' meu o să taie lemne. Ce-i aia şcoală? Drujba merge şi fără. A venit muntele peste sat? Aşa a vrut Dumnezeu!" Şi apoi se revoltă că doctorii, inginerii, economiştii din România sunt care mai de care evrei, unguri, nemţi... Dar asta sigur e consecinţa conspiraţiei ăleia mondiale împotriva românilor!!!

Credinţa oferă certitudini, ştiinţa doar îndoieli... Ce poate oare să aleagă o minte care la vârsta potrivită nu a exersat gândirea logică, raţionamentul, argumentaţia?

Da, în grajd, la îngrijitul vacilor, nu este necesară teoria atracţiei universale, dar faptul că tu înţelegi că Pământul se învârte în jurul Soarelui reprezintă diferenţa dintre tine şi partenerul tău aflat de cealaltă parte a ieslei.

Învârteala

Românii se cred în continuare centrul lumii, ăla căruia Soarele îi dă târcoale. Aşa reiese dintr-un studiu statistic conform căruia ne dovedim a fi de vreo 17 ori mai proşti decât danemarchejii şi alţii de pe-acolo, din lumea normală.
Adică suntem "analfabeţi funcţionali" şi în ce priveşte ştiinţa, nu doar în înţelegerea unui text scris, cum am avut onoarea să aflăm din testele PISA.
De fapt ştirea nu mă surprinde, că doar constat zilnic la mulţi posesori de diplome de şcoli înalte o totală confuzie între noţiuni ştiinţifice despre care ar fi trebuit să înveţe câte ceva încă din gimnaziu.
Dar cum să ai asemenea pretenţii de la o populaţie pentru care şcoala e un loc de unde se cumpără diplome şi unde, din nefericire, s-au cuibărit nişte trântori care ar trebui stârpiţi fiindcă, în nemernicia lor, nu produc nimic şi-şi mai zic şi profesori. Ce "marfă" ar fi şcoala dacă n-ar încurca lumea pe acolo bampirii ăştia care ne-au dezechilibrat bugetul de stat şi ne-au adus criza în case!
Aşa că n-are nicio importanţă că românii nu prea ştiu dacă se învârte Soarele sau Pământul, de vreme ce se pricep atât de bine să se învârtă ei de licenţe, mastere şi alte cartoane colorate.
În curând n-o să mai poţi scuipa pe stradă fără să nimereşti un "dring"!