vineri, 21 decembrie 2018

Rețetă


Cum se prepară Hulpoii cu pene


Ana și Ion MUREȘAN

Hulpoi cu pene? Așa se fac:
se prinde, luni, un pui de drac
și repede se bagă-n cușcă,
că altfel... mușcă.
Se trage storul la ferestre,
Se merge la lada de zestre,
Se ia o carpetă, dacă ai,
Cea cu „Răpirea din serai”,
(Pentru curaj se trage-o dușcă!)
Și-arunci carpeta peste cușcă.
De ce faci asta? Vă spun eu:
Dracul adoarme, instantaneu.
Ca să verifici zici: Dormi drace?
Ei bine, dracul tace.
Deci, lunea, cam atât se face.
(Cu titlu pur de ipoteză,
asta v-o spun în paranteză,
e bine, atunci când faci hulpoi,
la cratiță, să fie doi.
Unul să stea lîngă cuptor,
altul s-aștepte-n dormitor,
căci, știu de la bunica mea,
luni către marți e o noapte grea!)
Marți, manualele susțin,
Se cumpără-o floare de crin,
Neapărat albă, trei petale,
Iar la pistil montezi pedale,
montezi pe coada florii un far
(la zbor de noapte-i necesar!)
prinzi sub petale un dinam
și-o iai, agale, spre Vietanam.
Acolo, eu vă garantez,
Găsești orez.
Cumperi... atât cât să-ți ajungă,
Îl pui, cu mare grijă, în pungă,
Verifici crin, pedale, far,
Dinam, reglezi fusul orar,
Și-apoi, ușor, nu te stresezi,
Te urci pe crin și pedalezi!
De ai noroc de vreme bună,
e ideal să fie lună,
și dacă Dumnezeu te lasă,
marți noapte ajungi cu bine acasă.
(Mergi drept la cușcă, zici: „Dormi drace?”
e important să știi ce face,
dar, să sperăm că dracul tace,
deci n-ai de ce să-ți fie frică).
Atunci, cu o pensetă mică,
Orezul tot se decortică.
De-acum poți bea un vin în pace,
Căci marți numai atît se face!
(Cu titlu pur de ipoteză,
asta v-o spun în paranteză,
e bine, atunci când faci hulpoi,
la cratiță, să fie doi.
Unul să stea lîngă cuptor,
altul s-aștepte-n dormitor,
căci, în rețetă așa stă scris:
„marți către miercuri, e un vis!”)
Miercuri, cu-n zîmbet larg pe față,
De cum se face dimineață,
Scoți din dulapuri tot ce ai:
Pantofi, făină de mălai,
Rochii și cimbru și mărar,
Ciorapi și ulei, enibahar,
Carne de porc și chiloței,
piper, cămăși și clopoței,
Linguri și becuri, ace, clește,
Lapte de vacă, solzi de pește,
Sandale, sare de lămâie,
Cercei, o pungă cu tămâie,
Cărți, imprimantă, covoraș,
Unt și smântână, sticle, caș,
Paltoane, zahăr fin, la plic,
Mă rog, din toate câte-un pic,
Le-arunci pe geam, și lângă bloc
Le faci grămadă, le dai foc.
Fugi iute apoi la cușcă, zici: „Dormi drace?”
Și dracul tace.
(Cu titlu pur de ipoteză,
asta v-o spun în paranteză,
e bine, atunci când faci hulpoi,
la cratiță, să fie doi.
Unul să stea lîngă cuptor,
altul s-aștepte-n dormitor,
căci, am citit chiar eu în DEX:
„miercuri spre joi se face sex!”)
Joi dimineața e ușor:
Se scot hulpoii din cuptor,
Și dacă nu îți e prea lene,
Prinzi papagalul, smulgi trei pene,
Iai un inel din noptieră,
Iai pila de la unghieră
Și răzuiești un pic de-argint.
(Ca să vedeți că nu vă mint!)
presari argintul peste pene,
pui penele peste hulpoi
și gata, doar atât faci joi!
Și fiindcă plouă în oraș
O suni pe Irina Petraș,
Și miauni cu un glas felin:
– Irina, întârziem, puțin!
(căci știți de-acum, când faci hulpoi,
e bine ca să fie doi!)
Se ia un taxi, la juriu flori,
Și, gata, ești la scriitori!

PS 1
E bine să aveți o pușcă,
Căci, la sfârșit, dracu’ se-mpușcă!

PS 2
Sunteți naivi, credeați că noi
Vindem rețeta de hulpoi!!
Rezultă clar, din poezie,
Că, azi, nici dracu’ n-o mai știe!


(Poezie citită la Concursul de ficțiuni gastronomice organizat de Filiala Cluj a U.S.R. – iulie 2007)

marți, 28 iunie 2016

Să fie rău, ca să fie bine!

Toată lumea vede Brexitul ca o catastrofă care a lovit Marea Britanie și în viitorul apropiat o va trimite în trecutul îndepărtat, cam până în epoca pietrei, sau măcar a bronzului. Iar consecințele pe care acest fenomen le va împroșca de jur împrejur, mai ales asupra vechilor tovarăși de uniune, vor fi negative dar suportabile, iar UE va rezista strâns unită, și chiar mai mult decât atât.
Nimeni nu-și pune întrebarea ce s-ar întâmpla oare dacă se va dovedi că englezii au avut dreptate, și chiar ar deveni mai fericiți și mai prosperi după exit.
Cred că ăsta chiar ar fi dezastrul final pentru UE, toate componentele fugind care-încotro, în speranța că vor reuși să imite reușita englezească. Unii ar reuși, bineînțeles. Dar noi, care nu ne putem compara cu UK, nici economic, nici (mai ales) financiar, sigur vom cădea în nas și ne vom sparge dinții, dacă nu chiar ne vom rupe gâtul.

Așa că pentru noi ar bine să fie rău... la ei, acolo.

luni, 27 iunie 2016

Democrații vechi și noi

Un citat interesant dintr-un autor antic, vechi și de demult:
„Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeşte, vulgar, regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul minorităţii, dacă nu este redusă la o singură persoană, este aristocraţie, numită astfel fie pentru că puterea este în mâna celor mai buni, fie pentru că scopul ei este cel mai mare bine al statului şi al asociaţilor. În sfârşit, când majoritatea guvernează în sensul interesului general, guvernul primeşte ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor şi se numeşte republică (politeia).
Deviaţiile acestor Constituţii clasice sunt tirania, a regalităţii, oligarhia, a aristocraţiei şi demagogia, a republicii.”
De fapt, Aristotel folosește cuvântul „democratia”, dar traducătoarea (Elena Bezdechi) preferă „demagogia”, ca fiind mai apropiat în limba română de sensul original.
Ceva mai la vale, autorul face și o clasificare:
„Astfel, tirania va fi cel mai rău dintre guvernăminte, cel mai depărtat de guvernământul perfect. În al doilea loc vine oligarhia, a cărei distanţă de aristocraţie este aşa de mare. În sfârşit, demagogia este cel mai suportabil dintre guvernămintele rele.”
Păi dacă e suportabilă, o suportăm, că nu găsim alta mai bună. Și fiindcă e de actualitate, un exemplu standard de democratia/demagogie în acțiune peste Mânecă:
„În plină campanie, parlamentarul conservator Michael Cove a făcut senzaţie atunci când, fiind pus de un moderator TV în faţa studiilor şi opiniilor experţilor care îi contraziceau afirmaţiile pro-Brexit, a răbufnit: „Oamenii din această ţară s-au săturat să le spună experţii ce e bine”. (Londra, a doua zi după…)
Chiar așa, ce se pricep experții, „tehnocrații” ăia? Las’ că se întorc politicienii în ministere și-or să ne bage ei democratia în cap!

Doar n-o fi Dâmbovița mai catolică ca Tamisa?!

luni, 6 iunie 2016

Românii atei? Ptiu, drace!!!

Pe la începutul secolului trecut, D. Drăghicescu făcea câteva observații interesante despre religiozitatea poporului român, ăla care „s-a născut creștin”:
Într-adevăr, așa cum se poate vedea și acum cu ochiul liber, pentru niște practicanți ai unei religii care se consideră eminamente spirituală, creștinii noștri sunt excesiv de obsedați de partea materială, în special de mâncare; sunt convinși că ceea ce ai în stomac la un moment dat îți poate salva sau damna sufletul.
După câteva exemple și comparații cu alte nații, concluzia lui D.D. este cel puțin deconcertantă:
Bineînțeles că aici termenul „ateu” este restrâns la sensul de „necreștin”. Altfel, ținând cont de mulțimea de superstiții care le ghidează viața de zi cu zi, precum și credința în existența unor ființe cu puteri supranaturale cu care se poate colabora prin intermediul vrăjilor, este imposibil să spui că românii sunt necredincioși. Doar că practică un creștinism original, cum le este și democrația.

Adică degeaba...

luni, 7 martie 2016

Unde dai, și unde... gravitaționale

Departe, tare departe, și demult, tare demult, la mai bine de un miliard de ani lumină de noi, două singularități din continuumul spațiu-timp și-au unit destinele și au trimis știrea despre fericitul eveniment în lumea largă, să se bucure tot universul. Cum modernul FB nu le era la îndemână, au recurs la o metodă arhaică, asemănătoare semnalelor cu fum ale pieilor roșii, făcând valuri în acel continuum din care făceau parte; valuri suficient de mari încât au ajuns până și la noi, după atâta amar de timp și spațiu. Și au ajuns chiar în toamna lui 2015, la aproape un veac după ce Einstein și-a făcut cunoscută celebra, dar de puțini înțeleasa, teorie a gravitației, care prorocea între altele și existența unor astfel de singularități, numite găuri negre în folclor, precum și posibilitatea producerii și propagării undelor gravitaționale în continuumul spațiu-timp.
Și uite-așa se consolidează poziția acestui nou eter în teoriile, devenite de acum clasice, ale fizicii moderne. Doar că acest nou eter este mediul prin care se propagă undele gravitaționale, și nu cele electromagnetice cum se credea pe vremea când a fost imaginat în forma lui inițială. În urma acestor noi întâmplări din lumea științifică, cred că acea constantă universală numită până acum, în mod abuziv, „viteza luminii în vid” va fi rebotezată ca „viteza undelor gravitaționale” (poate „graviteză” sună mai cool). De fapt Einstein a postulat că există o viteză maximă a transmiterii interacțiunii în univers, iar faptul că lumina se propagă chiar cu această viteză, este doar o coincidență. Fericită.

Ca o altă coincidență, tehnică de data asta, este interesant de remarcat că aparatul cu care au fost detectate acum undele gravitaționale este același tip de interferometru pe care l-au folosit Michelson și Morley în celebrul lor experimentum crucis care i-a pus cruce eterului pe stil vechi. (De fapt povestea e puțin mai complexă, dar nu puteam să ratez jocul ăsta de cuvinte...)

duminică, 6 decembrie 2015

Un veac de singularitate

Acum un secol, în 1915 toamna, a fost înfăptuită Marea Revoluție din Noiembrie. De unul singur, Albert Einstein a răsturnat (din nou!) fizica, după ce, cu doar un deceniu în urmă o mai comisese o dată.
Interesant (între alte lucruri interesante) mi se pare că, în 1905, arunca afară, pe fereastra fizicii, eterul, doar pentru ca în 1915 să îl bage înapoi pe ușa principală sub numele de spațiu-timp.
Eterul a avut o carieră fulminantă în fizică, iar existența sa părea a fi de domeniul evidenței din momentul în care s-a dovedit experimental că există unde electromagnetice. Acestea, unde fiind, trebuiau să se propage printr-un mediu fizic, pentru că asta se știa că sunt undele: propagarea unor deformații ale unui mediu elastic. Deci toată lumea era de acord că acest mediu trebuie să existe și, pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a zis „eter”. Și uite-așa, câmpul electromagnetic a fost considerat ca fiind o deformare geometrică a acestei ciudate substanțe, pe care nimeni nu reușea să o pună în evidență direct, dar ale cărei proprietăți au fost deduse indirect, din experimentele cu unde electromagnetice. Din păcate, aceste proprietăți se contraziceau reciproc, ducând căruța fizicii clasice direct spre șanț. Problema s-a rezolvat prin celebra metodă a lui Alexandru, aplicată de data asta de un oarecare Albert care-și uza neuronii în Biroul de Patente din Berna și care a hotărât că eterul nu există. Toată lumea l-a crezut (deși nu a jurat pe Biblie), și au răsuflat cu toții ușurați. În această Teorie a Relativității Speciale (care se aplică doar la sistemele de referință inerțiale) spațiul și timpul nu mai sunt independente, ci se combină într-o ciudățenie cvadridimensională, total neintuitivă, care a fost botezată spațiu-timp.
După zece ani, același Albert Einstein își extinde teoria și la sistemele de referință neinerțiale și concepe cu această ocazie o nouă teorie a gravitației, cu care depășește toate hopurile în care se poticnise teoria newtoniană. Conform acestui nou model, câmpul gravitațional este o deformare geometrică a spațiu-timpului... Da, la fel cum, pe vremuri, câmpul electromagnetic era considerat o deformare geometrică a eterului. Iar Pământul (nu numai el), în mișcarea sa, trage după el spațiu-timpul, la fel cum pe vremuri trăgea eterul...

Oare urmează să intre în scenă Zweistein?

joi, 19 noiembrie 2015

Tot din programul de guvernare

„Redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.”
Sună bine și arată frumos, mai ales „autonomia educațională” îmi dă un brânci spre optimism. Dar mi-e teamă că eu înțeleg această sintagmă cu totul altfel decât va fi ea pusă în practică. Parcă văd (și aud): „Ia faceți voi câte un plan de măsuri individual ca să vă creșteți autonomia educațională; iar la finalul semestrului trimiteți și un raport, ca să putem verifica dacă sunteți pe calea cea bună, și să raportăm la minister cu cât a mai crescut numita autonomie.”
Iar în spatele cețoasei expresii „criterii de evaluare a performanţei”, eu văd cum se profilează un munte de dosare, fiecare conținând câte un munte de hârtii. Pentru debirocratizare...

Și, ca să nu fim luați prin surprindere în viitorul apropiat, ar fi bine să o ascultăm și pe ministra finanțelor: „Creșterile de salarii cred că ar trebui în general să fie corelate cu creșteri de productivitate și să aibă la bază și un set de criterii de performanță.” Acuma, toată lumea știe că școala românească produce tâmpiți, după cum ne-a explicat un mare om de stat. Așa că...