Orizont

„(...) în genere, fiece fiinţă din Univers are un anumit orizont de aşteptare, adică ce vrea ea mai mult şi mai mult, ce speră ea de la viaţă.”

Ioan Groşan, Epopeea Spaţială 2084

Ce orizont de aşteptare poate avea un membru credincios al partidului, ce-şi poate el dori mai mult decât să fie băgat în seamă şi să fie răsplătit cu o funcţie importantă, barem rezident într-un minister, d-un paregzamplu...
Şi, după ce a fost gazetar sportiv şi a fost trimis prin diverse locuri interesante, şi s-a învârtit printre oameni interesanţi, sportivi, impresari, becali şi alţii ca ei, cu greutate la portofel, să ajungă acuma printre d-ăia cu greutăţi?!... Adică a urcat pe scara socială, este inspector în minister, dar trebuie să se frăsuie printre profesori?! Şi mai departe de Predeal, slabe speranţe să mai fie trimis... Mai poate spune că şi-a atins orizontul ăla? Păi ce fel de minister mai e şi ăsta dacă nici măcar uzualul turism pentru angajaţii importanţi nu-l asigură?

Chiar aşa, la ce-i bun un minister?

Ceva, ceva, pe tema asta, ne-a povestit fostul ministru al agriculturii (actual consilier preşedinţial), ăla al cărui nume nu-l ştie nimeni, cu ocazia demiterii pe care tocmai a suferit-o. Se pare că i s-a reproşat că n-a prea fost grijuliu cu parlamentarii partidului, n-a dat şi el o bere, un coniac, un contract... Cam ăsta pare a fi orizontul de aşteptare al românilor „aleşi” faţă de un ministru.
Că doar nu-şi închipuia amărâtul ăla că l-au pus în foncţie degeaba!?