sâmbătă, 21 septembrie 2013

Pătlăgica de la munte

Văd că toată lumea și-a spus părerea despre muntele de aur pe care stă ciucită nația română, numai eu lipseam din peisaj. Așa că mă achit de îndatorire.
Mi se pare evident că afacerea se bazează pe corupție, ca toate afacerile făcute de guvernanți în numele statului român. Orice firmă (venetică sau de baștină) care vrea să facă o afacere cu statul, trebuie să șpăguiască niște înalți funcționari, de preferință cu puțin înainte de a le muri vreo mătușă tamară. Astea-s deja banalități, nici procurorii nu tresar, așa că nu insist.
Dar nu sunt deloc convins că statul român are ceva de câștigat din exploatarea RM. Având în vedere experiențele trecute, este foarte probabil că acele faimoase 6 procente se vor dizolva pe parcurs și vor dispărea în ceață înainte de a ajunge în beciul BNR. Sau vor ajunge, dar după ce vor fi plătite și răs-plătite. Se vor găsi câteva căpușe care vor fi plătite de stat pentru diverse servicii de consultanță și facilitare, vor mai apărea și alte „investiții” adiacente la care se va angaja statul român (oricât se jură RMGC că suportă toate cheltuielile), astfel încât la final se va constata că ar fi fost mai ieftin ca BNR să cumpere aurul din piață. Iar eventuala creștere a redevenței nu ar ajuta decât la adâncirea unor buzunare. Deci povestea cu creșterea veniturilor statului din care vor fi plătite pensii și salarii e doar poveste.
Altă poveste, spusă cu aceeași convingere cu care cuvânta și Severin despre hidrogenul din apă, e cea cu relansarea mineritului și diminuarea șomajului. Sigur că da, câteva sute de locuri de muncă vor încălzi sutele de mii de șomeri și vor relansa o întreagă ramură economică! Dar asta ridică totuși o problemă interesantă: chiar trebuie relansat mineritul? Poate ar fi bine să ne uităm mai bine la țările civilizate, pe care ne prefacem că le luăm ca model, și să vedem cam ce pondere are mineritul în economiile lor. Să ne uităm apoi și la țările în care mineritul este principala activitate; și mai ales la locuitorii lor. Sau măcar să ne uităm la trecutul nostru nu prea îndepărtat, când minerii erau o foarte importantă categorie socială, dar al căror nivel de trai (material, și mai ales spiritual) lăsa foarte mult de dorit. Adevărul e simplu: mineritul nu generează civilizație. Dar poate pe noi nu ne interesează amănuntul ăsta, că doar noi muncim, nu gândim.
În categoria acelorași argumente, despre locurile de muncă, mai este și cel despre singura șansă pe care o au locuitorii zonei – mineritul. Adică satul ăla e sigurul sat de munte din țara asta? Ceilalți munteni cum or fi trăind fără să găurească munții?

Dar nu mi-e rușine nici cu cealaltă tabără, cei care urlă împotriva dezastrului ecologic. Da, așa e, va fi un dezastru ecologic în zona respectivă, ca peste tot unde s-a pus pe picioare o industrie. Așa a crescut civilizația umană. Asta e o realitate pe care n-o putem schimba decât dacă revenim la nivelul de acum câteva zeci de mii de ani. Deci argumentul ecologic împotriva exploatării e o prostie evidentă.
În schimb sunt foarte dezamăgit că activiștii respectivi nu fac scandal pentru un dezastru ecologic de proporții mult mai mari, extins în toată țara, și care e în plină desfășurare: tăierea pădurilor. Oprirea acestei activități ar fi chiar de interes național. Dar se pare că ne-am obișnuit deja cu situația și nu o mai băgăm în seamă, să nu ne stresăm degeaba.