Ăl mic de muşcă rău

Se pare că totboc are de gând să ne muşte rău. De înhăţat, ne-a înhăţat, acuma ne-a anunţat solemn că o să strângă din dinţi.

Cine ne-a pricopsit cu Boc totpremier, am înţeles abia acuma, când m-am învrednicit să citesc un articol comis acum câteva zile de unul din izvoarele de înţelepciune ce bântuie oranjeria cu vite sălbatice. Bineînţeles că băsescul n-are nicio vină, ci diabolicul ăla de Antonescu i-a vârât sula în coaste (asta-i soarta crudă a preşedinţilor noştri: toţi au parte de câte un sadic posesor de sulă!) şi l-a obligat. Că doar e limpede că dacă Antonescu ar fi acceptat ca PNL să intre în guvern cu PD-L, sigur Băsescu nu l-ar fi desemnat pe Boc... Limpede este pentru Rogozanu, că pe mine nu mă duce mintea aşa departe.

Da’ pe cine ar fi desemnat oare? Că doar a zis clar că penelist nu e bun, independent nici atât, iar PD-L are cei mai mulţi parlamentari şi e normal să ne dea un premier din preaplinul lui. Adică tot un pedelist, dar nu Boc? Păi care? Că doar nu-i altul mai ascultător şi mai săritor ca el în tot PD-L-ul.

Deci care o fi fost influenţa lui Antonescu în decizia lui Băsescu? Inteligentul pomenit mai sus nu explică în articol, pesemne fiindcă cei dinafara oranjeriei tot n-ar fi capabili să priceapă. Iar cei din interior n-au nevoie... Ei au credinţă, la ce bun înţelegerea?

La urma urmei, e suficient că pricepe el, eu am încercat degeaba.

Reforma clasei

De la un ţait încoace, Băsescu („dirigintele”, cum se alinta pe vremuri într-un afiş) se tot laudă că luptă pentru „reformarea clasei politice”. N-a explicat niciodată ce înţelege el prin asta, aşa că fiecare dintre noi s-a iluzionat cum a vrut. Eu, de exemplu, n-am vrut, aşa că nici nu mi-am făcut iluzii. Oricum, scopul u(tili)zării expresiei respective a fost atins: Băsescu a redevenit băsescul nostru pentru încă 5 ani.

Dar ca să nu ne plângem că a uitat promisiunile din campanie, preşedintele ne-a servit o avanpremieră la reformarea clasei politice, în viziunea sa, şi uite-aşa s-a născut actualul guvern Boc. La prima vedere, parcă ar fi alcătuit din aceleaşi figuri pe care le-am mai admirat în fotoliile respective în trecutul foarte apropiat; la a doua vedere, la fel. Aici se vede marea măiestrie a lui Băsescu, el înţelegând că simpla înlocuire a persoanelor ar fi fost doar o schimbare de formă, superficială şi fără impact. Adevărata diferenţă, cea fundamentală, dintre acest nou guvern şi toate alea vechi constă în faptul că este primul care va rupe cu tradiţia şi nu se va mai plânge de „greaua moştenire”.

Interesant este că oranjeria de care pomeneam cu altă ocazie a început să strâmbe din nas, de parcă se aştepta la altceva. Unul e dezamăgit, altul îşi vede revoluţia spânzurată, altuia i-a rămas bleegu’n gât, iar un alt celebru blogherist se ocupă de subiecte mai actuale, nici politică n-a mâncat, nici gura nu-i miroase... şi alţii ca ei, fiecare după facultăţi.

P.S. Dacă tot am început să-mi amintesc de unele vorbe aruncate de băsescul nostru cel de toate zilele, parcă zicea oarecând despre alianţa ălora care nu-l simpatizează că ar trebui în prealabil înregistrată la tribunal, şi abia după aia să aibă pretenţia de a fi considerată majoritate parlamentară. Acu, mă întreb şi eu, alianţa astalaltă, care ne procopsi cu totboc, nu are nevoie de înscriere la tribunal? Cum o suportă preşedintele aşa, fără ţâdulă?

P.P.S. Uf! Uite c-a reuşit. Cât p’aci să rămână fără por’foliu. Păi degeaba a luptat d. Funeriu în campanie să ne explice cum e cu interacţiunea cu preşedintele şi viteza legală a dosului de palmă?

Boc-boc...

Dacă proxima desemnare pentru funcţia de premier va cădea pe capul lui Boc, oare şi el va da vina, conform tradiţiei, pe greaua moştenire lăsată de guvernul Boc?

Noi ne facem că votăm...

E mare frăsuială zilele astea cu renumăraţia (©DiaCritica®) nulităţilor, de parcă ar putea vreuna să ne rezolve problemele.

Toată lumea ştie, toţi „o dau pe surse”, unii (cum ar fi micul Tipătescu – un exemplu la întâmplare...) o spun şi în gura mare când nu-s vigilenţi: alegerile se fură de către toţi cei care pot. Furturile astea pot fi de mai multe feluri, iar unele n-au nicio şansă să poată fi dovedite ca atare.

Am auzit câţiva şefi de trib lăudându-şi primarii care au depus mult efort în campanie astfel încât partidul să obţină rezultate maxime. L-am auzit şi pe un penelist de frunte regretând că ei nu posedă suficienţi primari şi de asta nu le creşte procentul. N-am auzit pe nimeni care să le atragă atenţia că acea lăudată (şi, cred, răsplătită) muncă a agenţilor electorali este de fapt o fraudă. Cum mai putem vorbi de vot liber, de vreme ce o bună parte din voturi s-au cumpărat cu pachete împărţite din poartă în poartă şi cu promisiuni/ameninţări (în sate, mai tot omu’ are, la o adică, nevoie de bunăvoinţa primarului) şoptite din om în om?

Aşa că nu-i de mirare că sate întregi au votat conform culorii primarului. Mai putem crede că votul a fost liber? Dar nici nu se poate dovedi că votanţii nu şi-au utilizat propria convingere ci pe a primarului. La fiecare tură de alegeri se reproşează orăşenilor că nu-s în stare să manifeste acelaşi spirit civic de care dau dovadă sătenii, care obţin constant recolte de voturi net superioare cantitativ. Bănuiesc că, dacă ar fi lăsaţi de capul lor (aşa cum ar fi normal), nu ar vota nici un sfert din câţi votează acum.

Dacă nu s-ar fura niciun vot în timpul procesului de votare, rezultatul final ar fi la fel de rupt de realitate, n-ar exprima nici pe departe voinţa reală a electoratului tocmai din cauză că o mare parte din voturi (poate chiar jumătate) sunt „dirijate”. Asta este adevărata fraudă electorală care se petrece de fiecare dată, încât a ajuns să fie considerată ca normalitate.

În asemenea condiţii, discuţia despre voturile furate la urne mi se pare chiar degeaba.

Adevărul care zbârleşte părul

Convingerea cvasiunanimă este că Băsescu a câştigat alegerile datorită românilor din străinătate. Ca urmare, cei cărora le pică greu la stomac indigestul preşedinte îi înjură pe româno-americani că ne-au pricopsit încă 5 ani cu turbulentul individ, ei fiind acolo, departe, la căldurică şi la adăpost de perspectiva de revenire la alimentaţia bazată pe salam cu soia, caracteristică definitorie, după cum se ştie, a regimurilor dictatoriale.

Cum eu sunt dotat de la natură cu oarece curiozitate (ca să parafrazez un cugetător contemporan), am gugălit câteva minute (conform sfaturilor altui cugetător contemporan) şi am avut revelaţia unui alt adevăr, anume că vinovaţii nu sunt chiar atât de departe, ci îi avem foarte la îndemână: clujenii. Mai precis, locuitorii judeţului Cluj sunt cei care au determinat victoria lui Băsescu. Dacă am fi fost suficient de prevăzători încât să le retragem dreptul de a vota, Geoană ar fi fost acum preşedinte şi nu ar mai regreta şampania băută anticipat.

Aşa că hai să-i înjurăm pe clujeni... sau pe arădeni... sau pe timişoreni... sau mai bine să ne înjurăm între noi la întâmplare, că ăsta este la noi sport naţional şi, se pare, cu veche tradiţie.

Ăsta e adevărul descoperit de mine, dar nu am de gând să-l impun nimănui, că doar fiecare om are dreptul la adevărul lui personal. Mai ales dacă e degeaba.

...şi culegeri

După ce a luat hotărârea cuvenită, cetăţeanul anterior pomenit se duce să-şi depună votul.

Alegeri...

Un cetăţean responsabil trebuie să se informeze cu grijă înainte de a alege.

Palma nu-i ca pumnul

Eram (aproape) convins că Băsescu va recunoaşte că l-a lovit pe băiatul din Ploieşti abia peste câteva luni, cum are domnia sa obiceiul să-şi recunoască „greşelile”, apelând la înţelegerea opiniei publice, că doar – nu-i aşa? – toţi greşim, că suntem oameni şi, mai ales, români – mai mult sau mai puţin oneşti... Iar opinia publică îl înţelege şi-l iartă, că e simpatic şi-i d-al nostru, dân popor.

De data asta a devansat-o. Mărturisirea, car’va’s’zică. Doar că a comis-o mai răsucit, mai pervers şi, interesant, cu mâna pe Biblie. La o întrebare simplă, Băsescu a răspuns complicat. În felul ăsta şi-a pregătit terenul ca de acum încolo să ne explice, până ne-o convinge, că el n-a susţinut niciodată că nu l-ar fi atins pe copil, ci doar că n-a utilizat pumnul pentru acel „contact fizic” sau, mai ştiinţific, „interacţiune” – cum ţine să precizeze, de câte ori prinde pe cineva care să-l bage în seamă, domnul acela foarte inteligent şi foarte lăudat/admirat pe toate drumurile şi, în special, în comisia de preţăluire a ministeriabililor croiţi pe măsura lui Băsescu.

Bineînţeles că oranjeria cu vite sălbatice nu demobilizează şi susţine acum că Băsescu, şi ei împreună cu el, n-a negat niciodată existenţa „interacţiunii” (ce-mi place precizia asta ştiinţifică!) ci doar faptul că ar fi folosit pumnul. N-a vorbit nimeni despre mâna care depăşeşte viteza legală, despre răsucirea „nefirească” de parcă ar avea două coate, despre faptul că ar fi fost decupată dintr-un loc şi lipită în altul... Doar ni s-a părut. Am avut vedenii şi auzenii.

În concluzie, Băsescu e un angel radios şi nonviolent; ce mare lucru că i-a cârpit puştiului un dos de palmă, de vreme ce nu i-a tras un pumn. Cum ziceam, opinia publică trebuie să-l înţeleagă şi să-l ierte. Dar parcă mai era ceva... A, da! Ar trebui să-l şi voteze, că e simpatic şi dân popor. Sau din topor?...

Plângi şi câştigi

Pe la începutul campaniei de toamnă din acest an, ne întrebam care va fi momentul ales de Băsescu pentru a-şi vărsa lacrimile pentru ţară şi (mai ales) popor.

În sfârşit, răbdarea noastră a fost răsplătită: a plâns. În direct şi la oră de maximă audienţă. Acuma, poţi să nu-l votezi? Păi mai are cineva preşedinte aşa sensibil ca al nostru?

Mortul de la groapă...

Ce i-o fi trebuit lui Antonescu alianţă parafată între Geoană şi umbra lui Coposu la Timişoara? Mi-e greu să cred că a fost dorinţa lui Geoană, că nu-l cred sedus de perspectiva unei plimbări „pe malurile Begăi”, cum sună o cunoscută sintagmă răsuflată.

Şi toată prosteala asta tocmai când „proiectul Iohannis” parcă prindea contur. Mie mi-a plăcut cum a vorbit Iohannis la conferinţa de presă şi mai ales că nu se îmbată cu apă rece, cum că va avea 3 ani de guvernare. Şi dacă, aşa cum a declarat, va avea ultimul cuvânt în alegerea miniştrilor, chiar încep să fiu optimist. În condiţiile astea, sunt ceva şanse să avem parte de un guvern, mai competent decât cele de până acum, care, în cele două-trei luni cât i-o fi dat să vieţuiască, să reuşească să pună ceva ordine în halimaua noastră naţională.

Dar tentativa de resuscitare a mumiei ar putea reduce la zero toată construcţia de până acum, foarte fragilă de altfel. Cine l-o fi îndemnat pe Antonescu să organizeze miting roşu în Timişoara?

De ce n-o fi lăsat PNŢCD-ul să se odihnească în pace?

UPDATE:

Încă o declaraţie realistă din partea lui Iohannis: are de gând să nu modifice legea fiscală, fiindcă permanentele modificări sunt descurajante pentru eventualii investitori. Are dreptate; dar ce ne facem că Geoană a spus zilele trecute, de bună voie şi nesilit de nimeni, că prima măsură a viitorului guvern va fi desfiinţarea forfetarului (ceea ce n-ar fi rău deloc). Eu văd o oarece contradicţie aici şi nu ştiu pe cine să cred.

Premier cu garanţie

Prin 2004-2005 auzeam că Sibiul are un primar sas, reales cu un mare procentaj de către o populaţie majoritar de etnie română. Mă gândeam că trebuie să-i fi foarte plăcut impresionat pe sibieni precedentul său mandat, şi tare ar fi bun insul respectiv (nu-i ştiam numele şi nici nu mă interesa) ca prim ministru. Dar eram convins că naţionalitatea-i o să fie o barieră de netrecut.

Aşa că ideea lui Antonescu de „chemare la luptă” sub stindardul Iohannis a fost o surpriză plăcută pentru mine. Obiectiv vorbind, pentru Antonescu era singura posibilitate de a convinge o parte (cam mică, din câte se aude, nici măcar jumătate) din electoratul liberal să-l voteze pe Geoană. În cazul în care ar fi apărut la rampă cu simplul îndemn de a-l vota pe Geoană fiindcă ne asigură el că e băiat bun, Antonescu s-ar fi trezit vorbind singur.

Bineînţeles că ar trebui să fiu naiv cu acte ca să-mi închipui că, dacă doi şefi de partide dau în scris că, după ce-mi dau votu’, o să-mi dea un premier de calitate, sigur se vor şi ţine de cuvânt. Sunt mari şansele ca la momentul cu pricina, să se schimbe kalimera.

Încerc, totuşi, să cântăresc cele două variante:

Votându-l pe Băsescu, sigur situaţia va continua ca până acum. Nu există nicio şansă ca individul să-şi schimbe comportamentul, va continua cu veşnice scandaluri şi crize guvernamentale, cu aceiaşi miniştri pe care-i putem admira şi acum în plină acţiune. A arătat clar că nu este capabil să colaboreze nici cu PNL, nici cu PSD. Şi nici mândria cu care declara deunăzi că el este comandantul navei România, nu mă încântă. Adică noi toţi suntem echipajul, şi trebuie să frecăm puntea la comandă? Mie mi-au ajuns cei 25 de ani lumină cu un „conducător/cârmaci”; alţii or fi uitat.

Dacă-l votez pe Geoană, există o mică şansă să ne alegem cu un guvern care chiar să-şi facă treaba. Bineînţeles că există o mare şansă să ne alegem cu o ţeapă. Nici măcar n-ar fi prima...

Se poate întâmpla ca, pe 7 decembrie, Iohannis să se trezească pe masă cu o listă de miniştri care să-i zburlească părul. Caz în care îşi va lua jucăriile şi va pleca acasă, iar noi vom asculta stereo lamentaţiile PNL-PSD, cum că Iohannis i-a părăsit la altar, dar ei se sacrifică pentru ţară şi, de dragul nostru, ne vor da un alt premier, de data asta garantat. De Vanghelie, bineînţeles.

(R)evoluţia şcolii

Învăţământul românesc evoluează în aceeaşi direcţie ca şi cel străinesc. Să mai zică cineva că nu suntem în rândul lumii (bune).

Băsescul

Am văzut o poză electorală a lui Băsescu, pe care era ca slogan un singur cuvânt: „Preşedintele”. Percutant, după părerea companiei de campanie, bănuiesc. Dar şi pe protagonist sunt sigur că l-a gâdilat pe la egocentrismu-i din ce în ce mai exacerbat. Se şi vede un nou Caius Iulius, al cărui nume propriu să devină denumirea standard a funcţiei pe care o ocupă în prezent. Noi ne vom alege mâine preşedintele, dar poate urmaşii noştri îşi vor alege băsescul.

Deşi mă obişnuisem cu grandomania lui (faptul că s-a declarat căpitanul navei România e simptomatic), a reuşit totuşi să mă surprindă cu declaraţia pe care a făcut-o după ce a desemnat al doilea premier de sacrificiu: „Dacă pe Negoiţă mi l-ar fi propus coaliţia Grivco, nu l-aş fi acceptat.” Deci bietul primar sectorial (4 sau 3 sau ceva pe-acolea...) nu are nicio calitate intrinsecă, „norocul” lui fiind că nu le-a picat cu tronc liberalilor. Băsescu e atât de convins că el are întotdeauna dreptate, iar ceilalţi greşesc, încât şi-a creat o metodă de a găsi adevărul prin simpla contrazicere a celor antipatici. Oare ce ar păţi Primulboc dacă i-ar trece prin cap lui Tăriceanu (ca să dau un exemplu la întâmplare) să înceapă să-l laude?

După cum îl vede pe Iliescu în spatele lui Geoană, cred că într-adevăr are o fixaţie pentru personaj şi se străduieşte să-l egaleze, măcar, în performanţe. Hai să trec în revistă câteva exemple:

- Iliescu a fost 10 ani preşedinte. – Băsescu speră să fie tot 10 ani, că doar nu degeaba a lungit el mandatul la 5 ani.

- Iliescu şi-a cumpărat numele partidului de la Cunescu. – Băsescu a încercat să-l convingă pe Tăriceanu să-i vândă partidul, iar apoi s-a străduit să i-l fure. A reuşit doar o juma’ de „L” pe care şi-a agăţat-o în coadă.

- Cu „sula în coaste” Iliescu s-a prefăcut că acceptă condiţiile cerute de Coposu (un parlament provizoriu în care partidele să aibă reprezentare egală) şi a tranşat: 50% FSN şi 50% celelalte partide. – Băsescu a „acceptat” şi el propunerea opoziţiei şi a desemnat mai întâi un premier independent şi apoi unul care e primar.

- Iliescu făcea crize când se punea problema „să dea ţara pe mâna ţărăniştilor”. – Băsescu se bate cu pumnul în piept că el "nu dă ţara pe mâna lui Iliescu & Comp".

Şi, în final, un băsescism recent: „Eu sunt omul care este impresionat doar când îşi vede steagul, mama şi militar mort în teatrele de operaţii, cu tricolorul pe el.” (Gândul) Mă întreb în care din cele trei ipostaze l-o fi văzut pe Dragăstolo când îi plângea de milă în direct şi la oră de vârf...

Porceaina politica

L-am văzut mai devreme pe preşedinte tunând şi „sfulgerând” împotriva celor care răspândesc panica în popor vorbind de pericolul gripei porcine. Popor care în curând va fi chemat să-şi pună ştampila... Mde, dacă panichezi poporu’, cine ştie cum nimereşte cu ştampila aia... poate-i tremură mâna...

Parcă şi acum un an, tot pe-ntomnat, îi înfiera pe iresponsabilii care vorbeau despre criza financiar-economică mondială şi ne asigura că România nu va fi atinsă, că doară noi nu avem capitalişti d-ăia putrezi, ci unii ceva mai verzi şi mai sălbatici. Prin iarnă şi-a întors discursul mai ceva ca la Ploieşti, da’ n-o fo’ bai, că lăudătorii personali oricum nu au posibilităţi neuronice să sesizeze asemenea amănunte nesemnificative. Mi-e greu să cred că iarna asta va proceda altfel, de vreme ce metoda veche a dat rezultate pozitive. De Crăciun ne va explica cu convingere că el a fost primul care a atras atenţia asupra pericolului răspândirii gripei, dar n-a avut la îndemână un guvern care să croiască o strategie eficientă de apărare, că nu l-a lăsat parlamentul de la Grivco.

Mai pomenea domnia sa, en passant, de panica (dovedită în final inutilă) din vremea gripei aviare şi se subînţelegea din cuvântu-i că ar fi bine să nu se repete prostia cu pricina. Mă mir că în momentul respectiv nu s-a simţit cu un flutur pe chelie! Că, din câte mi-amintesc, dl Flutur era orchestratorul/dirijorul campaniei care a isterizat ţara şi a umplut buzunarele celor care tratau anvelopele maşinilor cu aqua chiorensis ca să nu le apuce strănutul galinaceu. Acelaşi d. Flutur care scria deunăzi, cu oi albe pe dealuri verzi (deşi poezeaua din copilărie parcă zicea „câmpul alb, oile negre...”), mesaje către preaiubitul d-sale şef.

Este evident că pe preşedinte îl doare problema pandemiei doar fiindcă ar putea fi nevoit să decreteze stare de urgenţă (necesitate, asediu sau cum s-o mai fi numind acuma) şi să interzică adunările. Mai ales alea electorale, care se lasă cu băi de mulţime.

Şi fără băi de mulţime, îl apucă reumatismul; acuma, toamna... de alegeri... Taman la pont!

Nişte ţărani...

Am auzit că Miluţ cu ţăranii lui (nu-mi vine să le zic ţărănişti, că ăia-s alţii) s-au lipit de partidul lui Băsescu; încă nu de tot, da’ aşa e la început.

Oare să fi revenit Băsescu la planul iniţial, de a face rost de un nume pentru partidul lui fără căpătâi? Înseamnă că este în continuare invidios pe Iliescu şi încearcă să-i egaleze performanţa prin care a cumpărat numele PSD de la Cunescu.

Băsescu a încercat mai întâi să fure numele PNL, dar „colaborarea” cu acesta a fost dezamăgitoare, roadele au fost puţine (strepezite şi alea), concretizate doar în L-ul agăţat în coada PD-ului; şi asta fiindcă Stolojanul nu s-a dovedit apt de a trage după el nucleul pur (hm! treacă de la mine) şi dur (şi, mai ales, mare „eurofil” – adică posesor de foarte mulţi euroi) al PNL. Aşa că visul lui Băsescu de a deveni proprietar de partid istoric, precum Iliescu, părea că murise.

Dar uite că acum a apărut PNŢ-ul la îndemână, iar actualul lui păstor pare mai milos din fire, nu ca Tăriceanu care s-a ţinut băţos şi nu s-a înmuiat, oricât s-au străduit analiştii politici „independenţi” să-l convingă că-l cheamă Moliceanu.

Oare ce mutre ar face „liberalii” din PDL dacă într-o dimineaţă se vor trezi ţărănişti?

Ar fi interesant să-l vedem peste vreo trei luni pe Boc mare şef de trib ţărănist. Nu degeaba a dat el probă de tras la coasă...

Toamna vrajbei lor

Mă gândesc că poate din toate scandalurile astea, care înfloresc pe meleagurile eternei şi fascinantei..., s-ar putea alege şi ceva bun la un moment dat (pe care, cu mândrie patriotică, urmaşii noştri îl vor putea numi Tezero – denumire cu care am de gând să dau fuga la OSIM).

Sper că, de exemplu, magistraţii vor contracta o ranchiună cronică împotriva politicienilor şi, la momentul suspomenit, o parte dintre ei nu vor mai percuta instantaneu la telefonul tradiţional, purtător de indicaţii preţioase. În atari condiţii, instrumentarea şi judecarea unor dosare delicate ar putea bate recorduri de viteză; iar unul-doi potentaţi ai zilei de azi ar putea ajunge să-şi răcorească creierii prin cele aşezăminte cu ferestre zăbrelite. Cred că abia dintr-o asemenea gâlceavă a magistraţilor cu lumea ar putea răsări şi la noi o justiţie independentă. Că din conştiinţa procurorilor şi judecătorilor, nicio şansă... Şi a trecut şi perioada brucaniană. Degeaba.

Iar politicieni şi înalţi funcţionari dotaţi cu un grad acceptabil de responsabilitate nu vom avea decât după ce vor intra câţiva la puşcărie. Pentru că frica e cea care păzeşte bostănăria, nu conştiinţa civică.

P.S. Acu’, dacă mă uit mai bine la titlul pe care l-am plantat în capul unghiului, parcă aduce a înjurătură... da’ nu-i bai, cum zicea nemuritoru’ Gambeta.

Alexandra şi guvernul

Scrisoarea Alexandrei Svet a reuşit să facă ceva mai multă vâlvă decât credeam. Dar mi-e greu să cred că va fi mai mult decât ceea ce este: o expresie a revoltei. Pentru că de jos, nu poate porni decât o revoltă; dacă vrei să faci reforme, trebuie să fii sus. Alexandra a înţeles destul de repede asta şi a renunţat la prima variantă a scrisorii, în care declara că nu mai vrea să plătească impozite, şi a trecut la varianta câştigării puterii prin mecanismul alegerilor democratice.

Programul viitorului partid este cel puţin neclar, dar cred că se poate rezuma deocamdată la „n-ar fi rău să fie bine”.

Mai interesant mi se pare felul în care vede ea îmbunătăţirea modului de guvernare, pentru că reformele prevăzute se concentrează asupra administraţiei de stat. Parabola cu cei cinci ospătari se pare că ilustrează concepţiile ei în materie. Modelul propus este ospătarul serviabil faţă de clientul de la care ştie că va primi „o şpagă bună”. (Pesemne pentru Alexandra şpaga este sinonimă cu plata sau răsplata.) Cam aşa ar trebui, în viziunea ei, să se comporte statul faţă de „popor”, că de la popor primeşte plata/impozitul din care se hrăneşte. Mai concret, funcţionarul public ar trebui să fie mai atent şi să-l servească mai cu sârg pe omul de afaceri care vine la minister să facă rost de un contract de furnizare către stat a unui set complet de piei de cloţă. Că doar aşa îşi va primi răsplata suspomenită. Oare unde-i deosebirea faţă de situaţia actuală?

Educaţia miniştrilor

Astă seară dezbatere la Realitatea despre reforma învăţământului (pachetu’ Miclea contra codu’ Andronescu), organizată de Tatulici. Invitaţi - miniştri ai învăţământului (actual şi foşti).

Nivelul discuţiei este dezarmant:

M: Clasa a IX-a trebuie adusă la gimnaziu.

A: Acest lucru este nerealist; nu se poate face.

M: Ba se poate.

A: Ba nu!

M: Ba da!

A: Ba nu!

.............

Se pare că aşa vor trece două ore. N-am răbdare să-i urmăresc.

Educaţia şcolii

Redau mai jos un articol ceva mai vechi apărut în „Adevărul”. Am intercalat comentariile mele cu roşu.

FP România: Educaţia - cealaltă criză globală

Autor: Moisés Naím

Data: 27 oct 2008

Majoritatea ţărilor se plâng de faptul că sistemele lor de învăţământ nu sunt bune de nimic, iar statisticile le dau dreptate. În ultimele săptămâni, subiectul banilor a monopolizat dezbaterea publică: falimente, pachete de soluţii financiare şi burse. Este de înţeles, dar câteodată este bine să vorbeşti despre alte lucruri, precum cealaltă criză globală: educaţia.

În Statele Unite, de exemplu, cheltuielile guvernamentale pentru educaţia primară şi secundară au crescut între 1980 şi 2005 cu 73%, în combinaţie cu o creştere a numărului de profesori şi cu o serie de iniţiative pentru îmbunătăţirea educaţiei. Toate fără niciun folos.

La fel şi la noi. Deci simpla infuzie de fonduri pentru dotări materiale, creşterea numărului de profesori şi perfecţionarea lor nu ajută la nimic. Lipseşte altceva.

Foarte simplu, elevii nu devin mai deştepţi. Rata de alfabetizare în 2005 este aceeaşi ca în 1980. Rezultatele la matematică s-au mai îmbunătăţit puţin, dar nu e nimic atât de îmbucurător încât să le scrii părinţilor.

Nu pot fi alfabetizaţi toţi oamenii. Am ajuns deja la procentul maxim. E o realitate naturală. Nu putem construi „omul nou”.

În cadrul unui discurs ţinut la întâlnirea guvernatorilor statelor americane, Bill Gates a declarat că este "îngrozit" şi "că-i este ruşine" de sistemul liceal al ţării sale. "Şcolile noastre se află într-o stare deplorabilă," a spus el, arătând că doar o treime din cei care termină liceul sunt pregătiţi pentru cetăţenie, muncă sau universitate.

Deci pentru 2/3 trecerea prin liceu e degeaba. Chiar trebuie să intre? Poate adevărata soluţie ar fi ca doar o treime din absolvenţii de gimnaziu să aibă acces în liceu. Ceilalţi „n-au cu ce”. De ce să-i chinuim?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte ţări. În acelaşi sfert de secol, majoritatea naţiunilor bogate şi-au majorat cheltuielile pentru educaţie. Multe dintre state s-au confruntat cu scăderi semnificative ale standardelor şi rezultatelor.

Şi la noi au crescut cheltuielile deşi nu suntem bogaţi. Şi la noi au scăzut rezultatele. Scăderea e reală sau relativă? Rezultatele erau (procentual) mai bune când nu toţi elevii ajungeau la bacalaureat.

Între 2000 şi 2006, Spania, Japonia, Norvegia, Italia, Franţa şi Rusia – ca şi multe alte ţări – au cunoscut o scădere a ratei de alfabetizare, în timp ce în Franţa, Japonia, Belgia şi în alte ţări dezvoltate, numărul copiilor cu talent la matematică a scăzut. Finlanda şi Coreea de Sud se află printre puţinele ţări în care standardele s-au îmbunătăţit.

Se pare că ei au accentuat învăţământul profesional.

Mai mult, spre diferenţă de Statele Unite unde universităţile continuă să menţină standarde foarte ridicate, în Europa doar câteva instituţii de învăţământ se numără printre cele mai bune din lume. De exemplu, anul acesta doar trei universităţi franceze au fost incluse în lista celor mai bune 100 de universităţi elaborată de Universitatea din Shanghai. Nicio universitate spaniolă sau italiană nu a îndeplinit criteriile necesare pentru a fi inclusă în acest clasament.

Dacă spunem cuiva că şi în România sunt universităţi, crapă de râs...

Dar dacă educaţia este în criză în această lume bogată, în rândul ţărilor în curs de dezvoltare este dezastru. În aceste state educaţia mănâncă o proporţie notabilă din bugetul naţional fără să producă rezultate semnificative. Şi chiar şi acele ţări care au avut succese economice eşuează când vine vorba de educaţie.

Remarca e stupidă. Pesemne le sunt măsurate performanţele cu aceleaşi criterii ca ale celor bogate. Nu pot avea aceleaşi obiective ale învăţământului. Rezultatele comparaţiilor nu sunt relevante.

Chile, o economie emergentă-cheie, a turnat resurse considerabile în educaţie fără ca să se înregistreze o îmbunătăţire serioasă a standardelor de învăţământ. Paradoxul aici este că "educaţia" este citată în repetate rânduri ca soluţie la majoritatea problemelor lumii. De la sărăcie la violenţă urbană, de la război la corupţie, răspunsul scos în relief pare să fie totdeauna acelaşi: educaţie, educaţie şi iar educaţie.

Greşeala majoră este că toţi îşi închipuie că educaţia se face în şcoală. Adevărul este că în toate statele – bogate sau sărace – EDUCAŢIA SE FACE „PE STRADĂ”. În şcoală se poate face doar instrucţie/învăţare şi pe asta ar trebui să se concentreze. Este o realitate care nu poate fi schimbată, o lege a naturii (umane). Prin educaţie copilul devine membru al societăţii, iar de „societate” se ciocneşte pe stradă, nu în banca din clasă.

Candidaţii la funcţii politice din toată lumea se descriu pe ei înşişi ca preşedintele, prim-ministrul, guvernatorul sau primarul "educaţiei". În ciuda consensului legat de importanţa problemei şi a priorităţii care i se dă, împreună cu resursele corespunzătoare, criza educaţională mondială continuă nestingherită.

Politicienii trebuie să vorbească mereu despre ceva (mai ales despre lucruri la care nu se pricep), altfel nu-i cunoaşte nimeni. Educaţia sau încălzirea globală sunt subiecte la fel de bune...

Dar nimeni nu pare să ştie cu adevărat ce să facă. Mai multe computere în sălile de clasă? Salarii mai bune pentru profesori? Reducerea numărului de elevi? Creşterea competiţiei între şcoli şi între profesori? Acestea şi multe alte soluţii au fost încercate, dar rezultatele sunt departe de a fi convingătoare.

Generalizarea învăţământului care ar trebui să însemne obligativitatea/responsabilitatea elevilor de a parcurge 10-12 clase a devenit obligativitatea/responsabilitatea profesorilor de a-i ţine pe copii în şcoală 10-12 ani. Asta a dus la scăderea standardelor (chiar dacă pe hârtie au crescut) astfel încât să le poată îndeplini toţi. Aşa a scăzut şi nivelul de cunoştinţe al celor dotaţi pentru învăţătură. Fiecare persoană are un nivel maxim până la care poate urca pe scara intelectuală. Nu are rost să le ceri tuturor nivel de bacalaureat în numele egalităţii de şanse. Trebuie să ne împăcăm cu realitatea că şcoala nu e pentru toţi la fel şi să limităm până la 14 ani (maxim) învăţământul general.

Prin urmare, ce înseamnă toate astea? Pur şi simplu criza din educaţie despre care vorbeşte toată lumea în prezent nu e atât de rea faţă de criza financiară, care a devenit o obsesie. Găsirea unei soluţii pentru criza educaţiei este la fel de importantă ca ieşirea din criza financiară.

Între timp putem numai să sperăm şi să ne rugăm ca soluţiile cu care venim pentru criza financiară să fie mai bune decât cele de până acum, pentru a putea să ne ocupăm apoi de îmbunătăţirea standardelor de învăţământ.

Cum? Cu ce metode? Că astea deştepte de până acum au făcu mai mult rău.

(Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane "Foreign Policy" pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este "Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.)

Evoluţie

Deşi circulă pe internet de ceva vreme, eu mă învrednicesc abia acuma să semnalez această profundă analiză a evoluţiei sistemului de învăţământ german.Asta ca să ne amintim că în curând începe şcoala... Scoala de-a lungul timpului

View more presentations from IBGTV.

Internetul lui Esop

Din când în când se mai trezeşte cineva să propună reglementarea/controlarea internetului. Pe diverse motive serioase: piraterie (audio-video, jocuri, diverse aplicaţii), hacking etc., dar şi din motive subiective/personale: unele persoane publice se simt lezate de părerile, depreciative la adresa lor, exprimate sincer (şi uneori într-un limbaj violent) de diverşi forumişti, blogherişti şi comentatori, adică oameni dornici de a-şi da cu părerea despre orice, oriunde şi oricum – politică de berărie, adică. Pe aceştia ar dori să-i vadă reduşi la muţenie. Este un alt simptom al caracterului încă feudal al societăţii noastre: ei, aristocraţii, se simt îndreptăţiţi să beneficieze de privilegii şi să fie izolaţi de plebe – dar asta e altă poveste.

De fapt, de câte ori a apărut un mijloc de comunicare nou, s-au găsit oameni care să-i vadă doar partea rea şi să-l condamne în întregime. Acuma este internetul la rând şi i se pun în cârcă (aproape) toate problemele omenirii.

Să ne amintim că a fost o vreme în care toate relele „veneau” din televizor; chiar şi azi auzim destul de des cât de rău este influenţată educaţia copiilor de vizionarea unor emisiuni „neadecvate vârstei”.

Cei care avem suficienţi ani ne amintim şi că au fost vremuri în care exista o părere destul de răspândită că cititul cărţilor „te strică de cap”. Sunt convins că ideea asta a încolţit imediat după inventarea tiparului; povestea lui Don Quijote, cel smintit de romanele cavalereşti, este edificatoare.

În antichitate, neavând la îndemână vreun mijloc tehnic de comunicare bun de blamat, s-a găsit cineva care să incrimineze chiar limba. Povestioara, atribuită lui Esop – care a cumpărat limbi şi când a fost trimis după lucruri bune şi când a fost trimis după lucruri rele –, este foarte cunoscută şi, de fapt, arată şi latura pozitivă a comunicării interumane, nu doar pe cea negativă:

„...ce este mai bun si mai frumos în viaţă? Nu este oare limba, căci toată învăţătura şi filosofia prin ea se arată şi se învaţă? Dările şi luările, neguţătoria, închinăciunile, laudele şi chiar muzica – prin ea se fac. Prin ea se fac nunţile, se zidesc cetăţile, se mântuiesc oamenii, şi pe scurt: toată viaţa noastră prin ea stă. Aşadar, nimic nu este mai bun decât limba.”

„...ce e vreodată mai rău decât limba? Au nu prin ea se strică cetăţile? Au nu prin ea se omoară oamenii? Au nu toate minciunile, blestemele şi jurămintele strâmbe se fac într-însa? Au nu căsătoriile, domniile şi împărăţiile se strică din ea? Pe scurt: toată viaţa noastră prin ea se umple de nenumărate răutăţi!”

Un alt mod de a spune că nu armele ucid oameni, ci oamenii ucid oameni.

Până la urmă, degeaba dăm vina pe tehnică (tipar, televiziune, internet), adevărul este că răul e în oameni; împreună cu binele.

Negustorul dubios e hoţ cinstit

De ce TB a catalogat ca „firmă dubioasă” o firmă proaspăt înfiinţată şi care nu apucase să desfăşoare nicio activitate? Firmă ai cărei acţionari sunt persoane serioase (?), cu greutate, foşti şi actuali înalţi funcţionari ai statului, cu alte cuvinte, oameni oneşti (?). Sau poate că TB cunoaşte prea bine fauna respectivă, că doar şi el se învârte prin sferele guvernamentale de mai bine de 20 de ani, şi ştie ce înseamnă o firmă de consultanţă formată din oameni „cu legături”.

Adevărata activitate a acestor „firme dubioase” nu poate fi alta decât traficul de influenţă şi mituirea înalţilor funcţionari la care nicio firmă care are cu adevărat ceva de oferit nu poate ajunge fără intermedierea „consultanţilor”. Iar aceste firme sigur se fac şi desfac în ritm susţinut pentru că astfel se pot pierde urmele activităţilor. Mi-e foarte greu să cred că asta a fost prima „dubioasă” în care a intrat fratele lui TB; ar fi fost păcat ca până acum să se irosească potenţialul unui asemenea nume, mereu asociat cuiva cu greutate prin cele ministere.

Ce mi se pare cu adevărat grav este senzaţia de normalitate care transpare din vorbele celor implicaţi, mai ales ale lui TB. Asta nu poate însemna decât că tuturor li se pare normal ca în acest mod să se desfăşoare toate afacerile în care este implicat statul: trafic de influenţă şi şpaga aferentă. Din acest punct de vedere, este perfect justificată mirarea afişată de exministra Ridzi când s-a trezit luată la rost pentru un lucru de nimic, după părerea ei.

Deci, în viziunea potentaţilor actuali, e normal ca statul să colaboreze (doar) cu firme dubioase... Ce fel de stat e ăsta? Cumva mafiot? Asta îmi confirmă o observaţie mai veche, în legătură cu banda de tâlhari care a înhăţat puterea politică în ţara asta acum mai bine de 60 de ani.

Şi mai este ceva evident: toate acele reguli stufoase, implicând o birocraţie exacerbată, privind utilizarea banilor de către instituţiile bugetare nu sunt respectate chiar de cei care le-au născocit; pesemne sunt doar pentru „căţei”.

Problemele vechi ale României

Din întâmplare am recitit o cărţulie a lui Ioan Groşan „Planeta Mediocrilor” (publicată în foileton în „Ştiinţă şi tehnică” înainte de ’89) şi mi-a sărit în ochi un fragment pe care îmi permit să-l reproduc:

„– Tractorişti avem destui – spuse responsabilul. Toţi vor mai nou să se facă tractorişti, parc-a dat strechea-n ei. S-au prins că e mai uşor pe patru roţi decât pe două picioare. Nu de tractorişti, ci de cosaşi avem nevoie. Ştiţi cumva să cosiţi? Oameni v-aţi face.

Comandantul şi pilotul se uitară descumpăniţi unul la altul,

– Sau dacă v-aţi pricepe la tinichigerie – continuă mediocrul – încă ar fi o treabă. Ducem mare lipsă de tinichigii.”

Autorul zicea că a scris-o ca proză pseudo SF, dar văd că de fapt e de anticipaţie.

Cred că atunci, prin ’88-’89, i-o fi picat în mână şi lui Boc, a citit, a băgat la cap şi a-nvăţat să cosească. Şi uite că s-a făcut om: primul boc al ţării.

Se pare că încă de pe atunci învăţământul nu scotea destui tinichigii, nu numai acuma când a observat Băsescu.

23 degeaba

Uite că a mai venit/plecat un 23 august şi iar s-au găsit unii să reia veşnica discuţie despre „ce-ar fi fost dac’ar fi fost să fie” şi tot n-au ajuns la nicio concluzie, deci nici anul ăsta nu ştim dacă Antonescu a fost erou sau criminal, dacă Mihai a fost patriot sau trădător, dacă România a avut vreo şansă şi a ratat-o etc. Cum se vede, discuţii degeaba, fix exact specialitatea mea. Doar părerea mea lipsea... Aşa că:

Oare dacă Antonescu rămânea nearestat şi lupta „până la capăt”, România ar fi fost tratată la final cu mai mult „respect”? O asemenea problemă nu şi-o pot pune decât nişte creiere atrofiate, care-şi închipuie că războiul e un joc de şah. Uite că Ungaria n-a „întors armele” (ce de clişee s-au statornicit în legătură cu evenimentele alea!!), dar a ajuns în aceeaşi budă cu România; dar şi cu Polonia şi Cehoslovacia care n-au luptat nicicum, că nu mai existau.

S-ar fi câştigat timp suficient să permită venirea americanilor din sud? Păi nici n-au avut vreodată intenţia asta. Deja erau angajaţi total pe frontul de Vest şi la 23 august încă nu eliberaseră Parisul. Cu ce să mai deschidă încă un front?

Şi nici nu-mi vine să cred că ruşii ar fi putut fi întârziaţi 4-6 luni (cu cât zic unii că s-ar fi scurtat războiul) la Nămoloasa; că doară la Stalingrad au trecut peste armata română ca pe drumu mare.

Şi chiar dacă războiul s-a scurtat cu vreo lună, nu cred că anglo-americanii s-au bucurat prea tare, că aşa au pierdut ocazia să ajungă la Berlin simultan cu ruşii. Aşa că au rămas cu un dinte împotriva noastră şi din cauza asta.

Alţii cred că manevra executată de rege a avut ca efect benefic salvarea multor vieţi de români şi au fost evitate distrugerile specifice trecerii frontului peste toată suprafaţa ţării. Poate că, într-adevăr s-au evitat distrugeri, dar jaful care a urmat ocupaţiei a compensat în totalitate...

Iar armata a avut pierderi cel puţin la fel de mari, pentru că mulţi soldaţi au fost luaţi prizonieri şi trimişi „na Sibir” de proaspeţii aliaţi şi a urmat campania din Vest, foarte sângeroasă pentru români.

Concluzia mea e că oricum, tot acolo ajungeam, cu aceleaşi pierderi; şi astăzi, tot aici, în acelaşi hal. Orice variantă era degeaba.

Zburătorii

Bine că în sfârşit au observat şi celebrii „cercetători britanici” ceea ce era evident de atâta vreme: Filmele SF au dus la creşterea numărului de apariţii de OZN-uri. BBC News Magazine: „David Clarke, an expert on UFO sightings based at Sheffield Hallam University, believes there is a link between sightings and science-fiction.”

Din păcate se fac chiar filme (pretins) documentare care prezintă fenomenul într-o manieră complet fantezistă.

Au trecut atâţia ani de când USAF a declarat că de când au terminat WWII se ocupă intens cu testarea a tot felul de aparate zburătoare (sâmburele de adevăr din fenomenul OZN) şi uite că se găsesc în continuare turme de „credincioşi” capabili să se închine la tot ce zboară.

Istorii cu repetiţie

Obama despre războiul din Afganistan: "This will not be quick, nor easy. But we must never forget this is not a war of choice, this is a war of necessity."

Uite că a zis-o p’a dreaptă (până la urmă) că n-a avut încotro. Pacea se amână pentru mileniul următor. Cred că cei care credeau că Obama o să scoată USA din război s-au cam dezumflat. Nici chiar „cel mai tare om din lume” nu poate face în politica mondială chiar orice-l taie capul.

Şi CCCP se împotmolise în Afganistan şi nu mai reuşea să iasă. Acuma repetă figura şi U(niunea)S(ovietică)A(ilaltă).

Dacă ne închidem urechile ca să nu mai auzim vorbele, şi ne deschidem ochii ca să nu pierdem din vedere faptele, parcă nu e mare deosebire între Obama şi Bush.

Povestea lui Codoi

Un articol despre încălzirea globală care ar trebui citit de cei preocupaţi de problemă, măcar pentru faptul că e scris de un om de ştiinţă, nu de un politician, ziarist, sau alt dependent de mass-media.

Câteva fragmente:

„The earth's climate really is strongly affected by the greenhouse effect, although the physics is not the same as that which makes real, glassed-in greenhouses work. Without greenhouse warming, the earth would be much too cold to sustain its current abundance of life. However, at least 90% of greenhouse warming is due to water vapor and clouds. Carbon dioxide is a bit player.”

„That is, water vapor and clouds may actually diminish the already small global warming expected from CO2, not amplify it. The evidence here comes from satellite measurements of infraredradiation escaping from the earth into outer space, from measurements of sunlight reflected from clouds and from measurements of the temperature the earth's surface or of the troposphere, the roughly 10 km thick layer of the atmosphere above the earth's surface that is filled with churning air and clouds, heated from below at the earth's surface, and cooled at the top by radiation into space.”

„But the climate is warming and CO2 is increasing. Doesn't this prove that CO2 is causing global warming through the greenhouse effect? No, the current warming period began about 1800 at the end of the little ice age, long before there was an appreciable increase of CO2. There have been similar and even larger warmings several times in the 10,000 years since the end of the last ice age. These earlier warmings clearly had nothing to do with the combustion of fossil fuels. The current warming also seems to be due mostly to natural causes, not to increasing levels of carbon dioxide. Over the past ten years there has been no global warming, and in fact a slight cooling.”

„The climate has changed many times in the past with no help by mankind. Recall that the Romans grew grapes in Britain around the year 100, and Viking settlers prospered on small farms in Greenland for several centuries during the Medieval Climate Optimum around 1100.”

Lecţia finlandeză

Dintr-un articol despre învăţământul finlandez:

„În primul rând, pentru a preda, candidatul trebuie să fi absolvit masteratul. Nivelul de salarizare, comparabil cu cel din Statele Unite, îndeamnă profesioniştii spre acest sector. Astfel, pentru fiecare post de profesor sunt 40 de candidaţi. De vreme ce în sistem intră elitele, s-a luat decizia inspirată de a li se da mână liberă.”

Condiţia cu masteratul dă rezultate pentru că la ei asta garantează o pregătire profesională reală. La noi masteratele se pot face şi prin „achiziţie contra cost”, dar şi prin studiu. La alegerea „clientului”. Aşa că o astfel de diplomă nu spune nimic despre calităţile, cunoştinţele, priceperile, abilităţile deţinătorului.

Dar nivelul de salarizare oferit (la ei) stimulează concurenţa şi oferă posibilitatea organizării de concursuri adevărate, în urma cărora ajung la catedră oameni capabili. Din păcate, concursurile noastre verifică doar capacitatea memoriei candidaţilor de a depozita teorii despre pedagogie şi nimic despre priceperea de a pune în practică ceva din ele.

Ultima observaţie din citatul de mai sus mi se pare însă esenţială şi cred că este primul lucru de schimbat în învăţământul românesc: acordarea încrederii profesorului. La noi, şi statul şi societatea civilă privesc şi tratează profesorul ca pe un potenţial infractor. În consecinţă, fiecare „îmbunătăţire” a legislaţiei învăţământului prevede o multiplicare a metodelor de control şi supracontrol al activităţilor cadrelor didactice care au astfel din ce în ce mai multe obligaţii birocratice cronofage, umplând dosar peste dosar cu hârtii inutile, prin care (chipurile) să-şi justifice activitatea şi salariul.

Şi nimeni nu vede că, de fapt, orice astfel de hârtie nu poate demonstra decât propria ei existenţă; nici pe departe calităţile profesorului respectiv.

Interviu degeaba

Andrei Pleşu: „România e veşnic în tranziţie”

Nu numai România, ci toată omenirea este în veşnică tranziţie. De fapt o veşnică transformare (nu evoluţie), nu o tranziţie propriu-zisă, care presupune un scop. De la Heraclit încoace ştim sigur că totul curge. Nimic nu a putut contrazice acest adevăr fundamental.

Totuşi unii îşi închipuie că există un scop, un ţel final spre care ne îndreptăm. Prostie evidentă, dar luată foarte în serios uneori, cu rezultate cumplite: a doua venire, reichul milenar, comunismul - viitorul luminos...

Iar interviul lui Pleşu este realmente interesant - multe observaţii corecte şi inteligente. Păcat că nu va folosi la nimic...

Şah degeaba

Un articol care conţine o analiză corectă a istoriei recente. Dar finalizat în derizoriu.

Corb la corb...

Cred că singura noastră speranţă de a scăpa de tâlharii care au înhăţat ţara asta şi o ţin în continuare în feudalismul reinstaurat de bolşevici ar fi ca ei să se bage reciproc la puşcărie. Pentru că e absurd să credem că va veni un Făt-Frumos de pe Celălat Tărâm şi o să ne rezolve el problema. Iar noi, prin vot, n-am rezolvat nimic până acum, aşa că nu văd ce-am putea rezolva în viitor cu aceeaşi metodă.

Din fericire, tâlharii au o „calitate” esenţială: se încaieră ca chiorii când înhaţă o pradă.

Şi parcă începe să capete plauzibilitate scenariul ăsta, ţinând cont de certurile dintre ei, din ce în ce mai dese şi mai răsunătoare. Sunt ceva semne pozitive...

Vreo doi miniştri s-au pus foarte rău cu magistraţii şi nu-i văd bine după ce-şi vor părăsi fotoliile. Nu ştiu dacă s-o găsi vreun procuror suficient de milos/uituc să pună un NUP pe eventualul viitor dosar al lui Pogea.

Până de curând doar lătrau unii la alţii, dar acuma chiar au dat jos un ministru deşi era sprijinit de la Cotroceni. Sunt curios dacă vor îndrăzni să prelungească operaţia cu o anchetă penală.

A apărut, în sfârşit, propunerea să fie verificate şi cheltuielile, nu numai veniturile declarate de persoanele importante. E adevărat, doar din 2010 încolo, deci ce s-a furat până acum, e bun furat, iar hoţii respectivi sunt comersanţi oneşti.

Haretişti de azi şi de mâine

Văd că scandalul cu universitatea SH se menţine la nivel înalt. Iar opinia cvasigenerală e că d-na ministru e un fel de Făt-Frumos care se luptă cu Zmeul cel Rău. Toţi scot în evidenţă calitatea îndoielnică a „produşilor” USH, considerând ca de la sine înţeles că ăsta e motivul pentru care ministerul nu îi acreditează IDD-ul.

De fapt, dacă deschidem puţin ochii, lăsăm patimile deoparte şi facem un pas lateral, ca să schimbăm unghiul de vedere, constatăm că USH ar trebui să plătească o sumă frumuşică pentru inspecţia ARACIS-ului şi acreditarea aferentă. Ca în toate „chestiunile de principiu” pe care le susţin politicienii noştri, dacă vrem să pricepem o ţâr’ de adevăr, trebuie să găsim şi să urmărim fluxul banilor. Cam asta e ceea ce o doare de fapt pe d-na ministru.

Dacă ar nemulţumi cu adevărat pe cineva sus-pus calitatea învăţământului superior, ar lua la puricat toate universităţile, de stat şi particulare, la grămadă. Pentru că toate se dau peste cap să facă rost de clienţi (să le zic „studenţi”... să nu le zic?...) care nu pot fi momiţi decât cu asigurarea tacită că, dacă plătesc, sigur se vor alege cu diplomă, indiferent dacă vor învăţa sau nu, dacă vor frecventa sau nu...

Culmea e că unii chiar învaţă!!! Şi nu numai dintre cei „de la stat”.

Internetul te face mai deştept ?

Am dat peste un articol care susţine că utilizarea internetului ajută dezvoltarea inteligenţei:

"Un studiu publicat de curând arată că Internetul are asupra creierului un efect similar celui pe care îl au exerciţiile fizice asupra muşchilor. “Ideea de bază este că Google-ul te face mai deştept”, a declarat Gary Small, coordonatorul studiului şi directorul Institutului de Neuroştiinţe şi Comportament Uman din Los Angeles.

......................

Când voluntarilor li s-a cerut să caute însă pe Internet informaţii legate de beneficiile consumului de ciocolată sau de cele mai bune oferte turistice spre Galapagos, oamenii de ştiinţă au înregistrat în cazul persoanelor cunoscătoare într-ale mediului virtual o activitate cerebrală de două ori mai intensă în regiunile frontală, temporală şi cea a cortexului cingulat decât cea întâlnită la ceilalţi participanţi la studiu. Toate cele trei regiuni ale creierului îşi aduc contribuţia la realizarea raţionamentelor, astfel că cercetătorii au conchis că procesul de căutare a informaţiilor pe Internet reprezintă un soi de antrenament pentru creier."

Înclin să cred că fenomenul este invers: Oamenii inteligenţi se orientează mai uşor pe internet. Cei care nu folosesc internetul nu-l evită din ratiuni inalte ci pur si simplu nu sunt capabili, nu pot face raţionamentele şi conexiunile necesare căutării informaţiilor dorite.

Aşa că internetul se pare că nu-i pentru oricine.

Tâmpiţi diplomaţi

M-a amuzat de fiecare dată când am întâlnit-o: „Inginer diplomat” – expresie tembelă folosită, într-o perioadă trecută, de unele universităţi, şi care apare astfel pe diplomele unor oameni onorabili de altfel, şi care, evident, nu au nicio vină.

Totuşi, unii (din ce în ce mai mulţi, din păcate) dintre cei trecuţi prin şcolile de azi (mi-e greu să le zic „absolvenţi”) sunt într-adevăr tâmpiţi. De data asta, Băsescu are dreptate. Putem să ne mândrim cu recolte din ce în ce mai bogate de tâmpiţi cu diplomă.

Ca şcoala să nu mai scoată tâmpiţi, singura soluţie este ca tâmpiţii să nu mai fie lăsaţi/ ajutaţi/ obligaţi să treacă prin şcoală.

Tâmpenia e boală congenitală, nu se vindecă cu o diplomă de bacalaureat şi nici cu una de „filosof”. Aşa că nu are rost ca tâmpiţii să fie obligaţi să piardă 10-12-17 ani prefăcându-se că învaţă carte. Şi nici profesorii nu ar mai trebui obligaţi să-i treacă dintr-o clasă în următoarea, pe motiv că „10 ani sunt obligatorii” iar următorii sunt necesari pentru menţinerea locurilor de muncă din şcoală.

Învăţământul obligatoriu a devenit obligaţie pentru profesori şi nu pentru elevi; şi asta a început prin anii 80 de când profesorilor li s-a explicat „ştiinţific” că ei sunt singurii vinovaţi pentru eşecul şcolar. Aşa că din ce în ce mai mulţi „s-au orientat” (Concursul lui Piţa este edificator pentru importanţa orientării în viaţă) iar repetenţii şi corigenţii au dispărut. Dar tâmpiţii au rămas şi primesc diplome până în ziua de azi. Iar politicienii şi „societatea civilă” îi înjură pe profesori că „nu vor” să-i înveţe carte.

Altfel, în continuare vom avea ocazia să ne amuzăm/ jenăm/ enervăm auzind oameni cu greutate în trebile publice „emanând” perle vangheliene de genul „Nu este o întâmplare, este o realitate...”

Pelicanu’ sau babiţa

Toader/Theodor (se pare că nici el nu ştie prea bine) Paleologu a început să devină politician învăţând de la cei mai buni. Oare Vanghelie ar fi ajuns unde (care) este fără „almanahe”? Dar Eba ar fi avut „succesuri” dacă nu le verbaliza în prealabil?

Aşa că şi TP a început cu „pleaşca”, a continuat cu „cacarisitul” şi acuma ne-a dezvăluit motivul pentru care a devenit Băsescu preşedinte.

Şi uite-aşa a început lumea să-l bage în seamă... că degeaba eşti filosof, dacă nu te dai şi tinichigiu, sau măcar ospătar.

Tâlharii vechi şi noi

Acum mai bine de 60 de ani, o bandă de tâlhari a pus mâna pe puterea politică din ţara asta şi nu i-a mai dat drumul nici până-n ziua de azi.

Bineînţeles că majoritatea celor de atunci au dispărut din motive naturale, dar banda, cu tradiţiile şi legile ei interne, a rămas şi se perpetuează prin urmaşii lor.

Lupta pentru şefie a fost mereu una din ocupaţiile de bază ale tuturor tâlharilor, şi nici ăştia nu au făcut (şi nu fac) excepţie. Din cauza asta, mulţi dintre ei au murit de-a lungul timpului de mâna propriilor camarazi şi nici ceauşeştii n-au fost o excepţie.

Se face uneori comparaţia între Mafia siciliană şi mafia noastră cea de toate zilele. Deosebirea majoră este că în Italia, Mafia nu a pus niciodată mâna pe puterea politică în stat; a fost mereu în conflict cu Puterea, pentru că aşa a apărut şi aşa s-a menţinut, ca opoziţie a don-ilor locali faţă de puterea centrală a statului.

Trei, Doamne...

Hai să vedem şi jumătatea plină a haznalei.

În primul rând, cu cei trei reprezentanţi de frunte în PE, România sigur va deveni mai cunoscută.

În al doilea, ziarele şi televiziunile noastre se vor întrece în a ne relata aventurile celor trei care vor speria Vestul şi, cu ocazia asta, mai aflăm şi noi cu ce se ocupă parlamentarii Europei, ne mai ridicăm nivelul politic, ne mai creşte spiritul civic şi poate peste cinci ani ne-om duce chiar şi la vot...

Genetică inCorrrrrrrectă

Încă o dovadă că zestrea genetică "bate" educaţia.

Violenţa la adolescenţi, determinată de o mutaţie genetică

Înclin totuşi să cred că mutaţia este de fapt absenţa acelei gene.

Lecţia bolşevică

Mereu în fruntea maselor.

De unde pasiunea asta a politicianului de a fi mereu în frunte, indiferent despre ce frunte e vorba, indiferent dacă are sau nu vreo idee despre problema care trebuie rezolvată? Instinctul păduchelui? Fudulia prostului? Tactică de „orientare”?

Câţi dintre europarlametariabilii noştri au habar despre ce au de făcut în PE? Mi-e teamă că nici măcar cei care deja au dat o tură pe acolo nu au înţeles prea multe.

Mi-amintesc o scenă din Apa lui Ivasiuc în care un activist comunist era urecheat de un altul „mai superior” pentru că într-o acţiune se lăsase târât de mulţime într-o direcţie diferită de cea trasată de partid şi în felul ăsta „se aşezase în coada maselor” în loc să fie în frunte. Deci asta era marea greşeală, faptul că nu era în frunte, nu că mergea într-o direcţie greşită.

Un politician de meserie de pe la noi este mereu gata să susţină orice părere (şi să o schimbe instantaneu) dacă asta îi asigură un loc în frunte. Eventualele convingeri sau principii personale nu fac decât se pună piedici unei cariere de succes, aşa că trebuie abandonate fără regrete. Cei care nu au avut niciodată aşa ceva sunt, evident, avantajaţi din start. De aici şi nonşalanţa cu care pot vorbi despre orice problemă pe care nu o cunosc şi de a cărei rezolvare, bineînţeles, nici nu au de gând să se ocupe vreodată. De asta un om de caracter nu poate avea succes în politică, cel puţin la noi, unde lecţia bolşevică a poziţionării obligatorii în fruntea „maselor inconştiente” a fost bine însuşită şi este transmisă acum şi „schimbului de mâine”.

Oare îşi mai aminteşte cineva de pirueta ideologică executată cu seninătate de Iliescu în decembrie 89? În primul lui discurs i-a înfierat cu mânie proletară pe ceauşeşti, fiindcă întinaseră idealurile comunismului, dar apoi a „uitat” de idealurile astea când a înţeles că mulţimea nu mai voia să audă de ele. Şi uite-aşa, a devenit, peste noapte, democrat şi chiar creştin, că doar nu era să plece din fruntea „maselor populare” din cauza unui amănunt neglijabil, cum ar fi nişte convingeri ideologice.

Iar acuma, clasa noastră politică arată de parcă Iliescu ar fi făcut pui.

Al treilea război mondial va fi religios sau nu va fi deloc

Obama se plimbă pe la arabi şi evrei fluturând porumbelul păcii de-i merg fulgii. Sau cel puţin aşa crede el. Cineva i-a băgat în cap că e mare negociator şi foarte priceput în reconcilierea ireconciliabililor.

Se pare că arabii nu prea rezonează; şi nici evreii nu cred că sunt prea entuziasmaţi de înfiinţarea unui stat palestinian.

Greu de crezut că Obama va reuşi să liniştească spiritele după ce Bush le-a băgat în cap americanilor că ei sunt un popor ales care a pornit o cruciadă împotriva axei răului. Cu fanatismul religios nu te pui, chiar dacă-ţi închipui că ai depăşit demult Evul Mediu. Oricum, de partea cealaltă, arabii se consideră deja în plin Jihad.

Energie magică

Am găsit azi dimineaţă pe parbriz o „invitaţie” din partea unui laborator de analize medicale.

Se lăudau că folosesc un aparat minune (făcut de NASA, evident, în colaborare cu toţi deştepţii lumii) cu care îmi pot analiza complet starea de sănătate, computerizat, bineînţeles. Apoi, cu o simplă apăsare de buton, îmi pot reda sănătatea pierdută (şi „nereperată” încă) prin echilibrarea energiilor din organism.

Am văzut în multe situaţii şi pe multe bloguri (unele autodeclarate „de ştiinţă”) că marea majoritate a oamenilor nu înţeleg noţiunea de energie, şi, de fapt, orice altă noţiune ceva mai abstractă. Se pare că puţini reuşesc să depăşească nivelul de înţelegere atins la vârsta de 12-13 ani, deşi ajung să opereze cu noţiuni şi formule matematice şi chiar să treacă printr-o facultate. Dar rămân la vechiul nivel mecanicist de reprezentare a fenomenelor, ajutaţi, printre altele, şi de o întreagă faună de filme dintre care unele se pretind documentare.

Şi uite aşa, biata energie e văzută ca un fel de fluid magic, care poate fi ba negativă, ba pozitivă, care se poate găsi depozitată şi în organisme vii, dar şi în subsol ca un fel de zăcăminte de petrol, şi chiar în atmosferă, abia aşteptând să o culegem. Ca o pară mălăiaţă...

EBAubau

Uite ca vine-n grabă încă o tură de alegeri care, ca de obicei, au sigurul merit că ne sufocă teveul cu taifasuri şi taclale.

De departe, subiectul cel mai gustat a fost (şi continuă) Leanţa lu' Zăpăcitu' din capu' statului (mulţumesc nea Mărine!). Deşi cvasitotalitatea analizologilor politici o consideră proastă şi nedemnă să ne reprezinte în PE, tot ei sunt convinşi că va fi aleasă. Şi sondajele se pare că zic la fel.

La urma urmei, dacă ne uităm mai bine, nu sunt chiar aşa de mari deosebirile dintre ea şi majoritatea politicienilor noştri. Unul dintre ei a spus la un moment dat că "numai boul e consecvent"; şi cum ei nu vor să fie boi... Afirmaţia asta se pare că a devenit crezul lor, indiferent de partidul din care fac parte la un moment dat, şi îşi schimbă părerile instantaneu dacă o cer interesele personale. Aşa că un politician poate susţine, cu aceeaşi tărie, orice părere (a oricui, numai a lui nu, că nu are).

Şi EBA a învăţat lecţia asta, şi ne-a arătat că poate, la fel de hotărâtă, să susţină şi legalizarea (ca în America!?) şi interzicerea marihuanei. Seninătatea cu care vorbeşte despre lucruri pe care nu le cunoaşte îmi aminteşte de Adrian Severin şi hidrogenul din apa potabilă. Cu aceeaşi convingere îl aud vorbind pe individ şi despre alte multe lucruri şi nu mă pot opri să nu mă gândesc că şi la alea se pricepe la fel de bine ca la apa. Iar el e considerat un politician de calitate!

Aşa că nu văd niciun motiv să nu cred că şi confraţii lui într-ale politicii sunt din acelaşi aluat. Cred că EBA începe să se simtă ca acasă printre ei.

Mă întreb dacă alţii, mai "europeni", sunt mai breji...

Master meşterit

Iată o diplomă de master de-a dreptul performantă.

Şi nu eliberată de o universitate obscură semiacreditată, ci de către plina de ifose europene UBB. Mă întreb dacă oferă şi specializarea în management neperformant, că parcă m-ar fi interesat... Şi oare performanţa cu pricina s-o manifesta doar la Bistriţa? Cum treci de bariera oraşului, gata, ţi-a murit performanţa managerială!

După cum se vede în figura alăturată, goana după bani ucide simţul ridicolului chiar şi în mediile în care se presupune(a) că se învârt alcătuitorii intelighenţiei neamului.

Învăţământul superior din ţara asta se apropie cu paşi mari şi repezi de idealul organizatoric la care, deocamdată, preuniversitarul doar visează (dar recuperează). Iar idealul ăsta constă într-o dugheană la colţ de stradă unde solicitantu' (aplicantu' adicătelea) depune o sumă de bani (ca la Caritas sau FNI) în schimbul căreia primeşte o chitanţă (tot ca la...) cu care se prezintă după un delta te (idem) şi-şi primeşte diploma meritată - că doar tot omu' merită o diplomă. Ce atâta pierdere de timp şi gimnastică neuronală la cursuri, seminarii, laboratoare şi alte asemenea, că doar românu' e doctor congenital. Diploma îi mai lipseşte, aşa că o cumpără.

Deşi i-am zis "ideal", adică starea aia de care te poţi apropia dar n-o poţi atige, se pare că pentru o bună parte a universităţilor româneşti este deja realitate palpabilă.

Mizeria umană

Contrar aparenţelor create de postul anterior, nu sunt un partizan al poluării mediului.

Poluarea este datorată, evident, activităţilor noastre şi este un atac direct asupra biosferei şi poate provoca modificări majore şi periculoase în echilibrul ei. Afectate sunt toate formele de viaţă din zona respectivă, inclusiv oamenii. Dar asta nu duce la modificarea climei.

Din cauza poluării pot dispare specii, la o adică ar putea să dispară chiar specia umană. Dacă ne străduim, poate reuşim chiar să exterminăm întreaga viaţă de pe Pământ (cam greu de crezut, totuşi). Dar asta nu înseamnă modificarea majoră a climei Pământului. Iar viaţa s-a dovedit de multe ori foarte încăpăţânată, găsindu-şi un echilibru neaşteptat în condiţii foarte ostile. Exemplul zonei radioactive de la Cernobâl este elocvent.

Bineînţeles că din punctul nostru de vedere, nu prea ne consolează ideea că viaţa pe Pământ va putea continua fără noi, dar asta e, nu suntem buricul lui.

Aşa că ar fi doar în avantajul nostru dacă ne-am murdări mai puţin „locuinţa” – am trăi mai bine, am fi mai sănătoşi – dar nu putem opri modificarea climei, pentru că asta e din alt film şi în ăla nu jucăm niciun rol.

Încălzire negativă

După cum arată vremea zilele astea, se pare că din cauza crizei financiare nu mai putem plăti factura la încălzirea globală. Aşa că ne-a tăiat-o...

Vâlva stârnită de teoria încălziri globale e un exemplu perfect de manifestare a prostiei umane, lucru de care se folosesc cei pricepuţi să scoată profit din vorbe: politicieni care câştigă popularitate (preschimbată în voturi la momentul decisiv) declarând că luptă împotriva încălzirii globale; negustori de piei de cloţă care vând produse (mai scumpe, bineînţeles, decât cele clasice) care ne ajută să economisim energie (uitând să specifice câtă energie suplimentară s-a consumat la fabricarea lor); oameni de ştiinţă (unii chiar veritabili) care vând cărţi şi filme în care ne explică ce şi cum... Cu alte cuvinte, teoria asta a devenit afacere.

Se pare că sunt totuşi destule dovezi că există încălzire globală, adică o modificare majoră a climei Pământului. Dar faptul că noi o putem influenţa, e pură fantezie. Schimbări ale climei au mai fost destule în trecut şi nimeni nu poate susţine că s-au datorat activităţii umane. Din păcate, date certe despre evoluţia temperaturii atmosferice avem doar de 100-200 de ani, prea puţin timp pentru a trage concluzii solide pe baza lor. Totuşi se cunosc cu certitudine câteva astfel de fenomene dintr-un trecut relativ apropiat, dintre care „Mica glaciaţiune” cred că este chiar celebră. Ca să nu mai vorbim de cele mari...

De ce totuşi majoritatea oamenilor sunt convinşi că noi suntem cei care producem încălzirea actuală?

Să fie o nevoie intrinsecă a naturii umane de a ne simţi vinovaţi? Din ce în ce mai mulţi nu mai cred în păcatul originar (ăla cu mărul) şi acum au găsit alt păcat de ispăşit. Pe vremuri existau comunităţi care făceau sacrificii umane în perioada solstiţiului de iarnă pentru ca Soarele să nu se stingă. Acuma alţi preoţi ne conving că suntem vinovaţi şi ne cer altfel de sacrificii.

Sau poate vinovat e orgoliul uman, gâdilat de faptul că, deşi mici şi jigăriţi, avem puterea de a distruge o planetă...

Sau fenomenul ăla sintetizat în "prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul"? Mulţimea trecută prin şcoală ca prin holul gării se simte cumva colaboratoare la o activitate ştiinţifică dacă dă aprobator din cap când i se servesc, asezonate cu termeni ştiinţifici, argumentele teoriei. Oare câţi dintre militanţii acestei cauze înţeleg noţiuni ca: energie, radiaţie...? Şi câţi realizează ce înseamnă fenomene la scară planetară?

Mâine a fost ieri

Se poate călători în timp?

Întrebare răsucită pe multe (că doar n-or fi epuizate toate!) părţi de către mulţi de multe feluri. Cei care spun că "da" îl aduc ca sprijin pe ăla care-a aruncat O Piatră de n-a mai reuşit nimeni s-o "repereze" şi s-o pună la locul ei. Ecuaţiile Teoriei ar afirma că este posibilă călătoria temporală; de fapt doar nu o interzic. E o nuanţă pe care entuziaştii nu vor s-o observe.

Dacă vreun rătăcit cititor pe-aici speră să afle de la mine adevărul, îl sfătuiesc să caute pe alte "bleguri" că aici n-are şanse. Am de gând doar să bat puţin câmpii...

Se spune că timpul este a patra dimensiune, similară cu cele trei ale spaţiului, aşa că, de vreme ce putem să ne deplasăm în spaţiu în ambele sensuri ale fiecăriea din cele trei dimensiuni, pare suficient de logic să ne putem deplasa în ambele sensuri şi pe axa timpului.

Dar noi deja ne deplasăm în timp! E adevărat că nu după mofturile noastre, ci doar de la trecut spre viitor; şi nici viteza nu o putem influenţa. Ne duce curentul. Adevărul este că nu ştim dacă înaintăm cu viteză constantă; chiar am citit pe undeva "demonstraţia" unui individ care era convins că timpul curge cu viteză din ce în ce mai mare. De fapt este absurdă noţiunea de "viteză" pentru timp şi deoarece n-o putem defini, nici nu are rost să o folosim. Rămâne totuşi întrebarea dacă nu putem face salturi spre viitor sau spre trecut.

Pentru un sistem fizic, deplasarea normală (spre viitor) în timp înseamnă evoluţia lui în timp, acesta este modul în care această deplasare se manifestă asupra lui.

Dacă un om face un salt în timp spre viitor, va fi nevoit să parcurgă toate stările intermediare până în punctul de sosire, aceleaşi pe care le-ar fi parcurs şi în mod natural, şi ar avea în final aceleaşi amintiri, se va găsi printre aceiaşi oameni, în aceeaşi stare, îmbătrânit cu acelaşi interval de timp. Nici nu-şi va da seama că a făcut un salt. Cei care vorbesc despre asemenea salturi se gândesc la o "ieşire din timp" la momentul prezent şi o "reintrare în timp" la un moment ulterior. Uită că noi existăm doar "în timp"; la fel tot Universul. "Ieşirea" e o noţiune fără sens.

Similar putem să judecăm şi pentru deplasarea spre trecut; prin salturi sau nu - e acelaşi lucru. Un om care "merge" spre trecut va vedea în jurul lui aceleaşi lucruri (evoluând, modificându-se în sens invers) pe care le-a văzut şi în deplasarea iniţială, naturală, spre viitor. Doar că nu va putea să-şi dea seama că merge invers pentru că şi memoria lui se supune aceloraşi legi ale timpului şi va evolua şi ea spre trecut. Aşa că nu poate păstra decât amintirile din trecutul spre care se îndreaptă şi nu pe cele din viitorul pe care l-a părăsit. Călătorul nostru temporal va uita că este călător temporal imediat ce va începe călătoria. Nu-şi va aminti decât trecutul, la fel ca oricare om normal care "merge" spre viitor.

Poate că în realitate noi toţi, cu tot Universul nostru, ne îndreptăm spre trecut şi niciun sistem din componeţa acestui Univers (la fel ca şi memoria noastră) nu poate pune în evidenţă fenomenul.

Poate că întreg Universul oscilează între două momente temporale (începutul şi sfârşitul timpului) parcurgând alternativ axa timpului spre viitor şi trecut, trecând mereu prin aceleaşi stări.

E interesant să ne gândim că poate fiecare dintre noi am mai trăit aceeaşi viaţă de o infinitate de ori şi o vom repeta fără să ne putem aminti nimic.

Ar fi şi mai interesant dacă oscilaţia asta prin timp ar fi amortizată...

Obamania

Marea deosebire dintre fostul şi actualul preşedinte USA: Bush se considera pe sine trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, pe Obama îl consideră ceilalţi trimisul lui Dumnezeu. Şi vor da cu pietre când vor constata (curând) că nu poate face minuni. Emblematic Sarkozy care abia aşteaptă să "schimbe lumea" alături de Obama... L-or fi căutat mult francezii pe papiţoi?

Statul nostru - duşmanul nostru

"...meciul cetateni-stat in Romania" - o expresie peste care am dat din întâmplare şi care mi-a amintit o constatare mai veche a mea: românii s-au simţit mereu într-o relaţie de adversitate cu statul. Statul a fost mereu "stăpânirea", iar o zicală veche (alături de aia cu "capul plecat...") este "să nu te pui cu stăpânirea". O fi asta rădăcina corupţiei? Funcţionarul trebuie "uns", trebuie să-i câştigi bunăvoinţa pentru că altfel îţi va face rău nu pentru că este el rău, ci pentru că este reprezentantul stăpânirii, care este, bineînţeles, duşmanul... Deci în mod necesar, românul nu poate aştepta nimic bun de la stat, de la cel pe care-l simte duşman.

Dacă statul român nu este al românilor, mă întreb al cui o fi?

Preşedinte nou

Uite că s-a înscăunat şi noul preşedinte în USA. Toţi aşteaptă minuni de la el. Cu atât mai mari vor fi dezamăgirile. Şi de neevitat...

Alegeri degeaba

Deşi a trecut ceva vreme de la fenomen, acuma cred că se vede suficient de clar că alegerile parlamentare pe stil nou au cam fost degeaba. Nici raportul de forţe dintre partide nu s-a prea schimbat (niciunul nu a putut face singur guvernul), nici oameni de calitate "mai superioară" decât cei anteriori n-au ajuns în parlament şi nici guvernul Boc nu se simte mai bine...