Lecţia finlandeză

Dintr-un articol despre învăţământul finlandez:

„În primul rând, pentru a preda, candidatul trebuie să fi absolvit masteratul. Nivelul de salarizare, comparabil cu cel din Statele Unite, îndeamnă profesioniştii spre acest sector. Astfel, pentru fiecare post de profesor sunt 40 de candidaţi. De vreme ce în sistem intră elitele, s-a luat decizia inspirată de a li se da mână liberă.”

Condiţia cu masteratul dă rezultate pentru că la ei asta garantează o pregătire profesională reală. La noi masteratele se pot face şi prin „achiziţie contra cost”, dar şi prin studiu. La alegerea „clientului”. Aşa că o astfel de diplomă nu spune nimic despre calităţile, cunoştinţele, priceperile, abilităţile deţinătorului.

Dar nivelul de salarizare oferit (la ei) stimulează concurenţa şi oferă posibilitatea organizării de concursuri adevărate, în urma cărora ajung la catedră oameni capabili. Din păcate, concursurile noastre verifică doar capacitatea memoriei candidaţilor de a depozita teorii despre pedagogie şi nimic despre priceperea de a pune în practică ceva din ele.

Ultima observaţie din citatul de mai sus mi se pare însă esenţială şi cred că este primul lucru de schimbat în învăţământul românesc: acordarea încrederii profesorului. La noi, şi statul şi societatea civilă privesc şi tratează profesorul ca pe un potenţial infractor. În consecinţă, fiecare „îmbunătăţire” a legislaţiei învăţământului prevede o multiplicare a metodelor de control şi supracontrol al activităţilor cadrelor didactice care au astfel din ce în ce mai multe obligaţii birocratice cronofage, umplând dosar peste dosar cu hârtii inutile, prin care (chipurile) să-şi justifice activitatea şi salariul.

Şi nimeni nu vede că, de fapt, orice astfel de hârtie nu poate demonstra decât propria ei existenţă; nici pe departe calităţile profesorului respectiv.