Eram (aproape) convins că Băsescu va recunoaşte că l-a lovit pe băiatul din Ploieşti abia peste câteva luni, cum are domnia sa obiceiul să-şi recunoască „greşelile”, apelând la înţelegerea opiniei publice, că doar – nu-i aşa? – toţi greşim, că suntem oameni şi, mai ales, români – mai mult sau mai puţin oneşti... Iar opinia publică îl înţelege şi-l iartă, că e simpatic şi-i d-al nostru, dân popor.
De data asta a devansat-o. Mărturisirea, car’va’s’zică. Doar că a comis-o mai răsucit, mai pervers şi, interesant, cu mâna pe Biblie. La o întrebare simplă, Băsescu a răspuns complicat. În felul ăsta şi-a pregătit terenul ca de acum încolo să ne explice, până ne-o convinge, că el n-a susţinut niciodată că nu l-ar fi atins pe copil, ci doar că n-a utilizat pumnul pentru acel „contact fizic” sau, mai ştiinţific, „interacţiune” – cum ţine să precizeze, de câte ori prinde pe cineva care să-l bage în seamă, domnul acela foarte inteligent şi foarte lăudat/admirat pe toate drumurile şi, în special, în comisia de preţăluire a ministeriabililor croiţi pe măsura lui Băsescu.
Bineînţeles că oranjeria cu vite sălbatice nu demobilizează şi susţine acum că Băsescu, şi ei împreună cu el, n-a negat niciodată existenţa „interacţiunii” (ce-mi place precizia asta ştiinţifică!) ci doar faptul că ar fi folosit pumnul. N-a vorbit nimeni despre mâna care depăşeşte viteza legală, despre răsucirea „nefirească” de parcă ar avea două coate, despre faptul că ar fi fost decupată dintr-un loc şi lipită în altul... Doar ni s-a părut. Am avut vedenii şi auzenii.
În concluzie, Băsescu e un angel radios şi nonviolent; ce mare lucru că i-a cârpit puştiului un dos de palmă, de vreme ce nu i-a tras un pumn. Cum ziceam, opinia publică trebuie să-l înţeleagă şi să-l ierte. Dar parcă mai era ceva... A, da! Ar trebui să-l şi voteze, că e simpatic şi dân popor. Sau din topor?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu