Ieslea

Citesc pe contributors o amintire a lui Gabriel Liiceanu despre Alexandru Dragomir:

„Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru.

– Aha, deci scrieți!, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. Și atunci de ce nu publicați?, am continuat.

– Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!

– Atunci de ce scrieți?

– Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.

– De ce?

– De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

Întâmplarea asta îmi amintește o alta, de prin ’83, cu protagoniști mult mai puțin iluștri.

În vremurile acelea mă străduiam să-i conving pe elevii unui liceu agroindustrial că învățând (nu memorând) câteva noțiuni elementare de fizică poți căpăta deprinderea să gândești cu neuronii proprii.

La clasa a XI-a, de viitori zootehniști, am fost întrebat la un moment dat:

– De ce să învățăm cum se mișcă electronul ăla, de vreme ce, oricum, noi tot la coada vacii ajungem?

Deși întrebarea (foarte bună și mereu actuală) m-a luat prin surprindere, am găsit pe loc un răspuns, zic eu, potrivit contextului:

– Ca să existe o deosebire între cei care se află de o parte și cei care se află de cealaltă parte a ieslei.

Cred că asta ne definește ca oameni: simțim nevoia să înțelegem. Pentru asta ne folosește rațiunea.

De asta sunt împotriva modului în care se „predă” acum religia în școlile din țara asta. Este o metodă de reprimare a rațiunii, este un sistem profund antiuman.