Traducere aproximativ liquidă

Deşi cu altă ocazie îmi jurasem să nu mai calc pe vreun site românesc ştiinţifico-tehnic de popularizare, memoria mea (chestia aia care mă face să uit), în colaborare cu goagălul cel de toate zilele, m-a împins în recidivă; şi uite-aşa am ajuns să citesc un articol despre „liquidmetal”. Nu înaintez prea mult, şi dau peste următoarea zicere lămuritoare:

„Definiţia ştiinţifică a liquidmetalului ar suna în felul următor: liquidmetalul reprezintă o clasă de aliaj metalic cunoscută formal sub denumirea de sticlă metalică, deoarece materialul conţine proprietăţi asociate cu sticla precum fragilitatea la impact, beneficiind în schimb de avantajul de a avea un punct fix de topire, ceea ce îi conferă o pierdere graduală a integrităţii la temperatură înaltă.”

Faptul că pe autorul textului nu l-a deranjat deloc contradicţia perfectă dintre cele două afirmaţii aflate într-o atât de apropiată vecinătate mă face să cred că nu înţelege nimic din noţiunile de fizică elementară, iar scrierea de articole o comite „pe pilot automat”.

Am făcut totuşi efortul să derulez până la finalul paginii şi am văzut că e vorba de o „traducere aproximativă” din engleză, aşa că autorul este doar un biet traducător care ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie într-ale terminologiei ştiinţifice dacă n-ar publica pe un site care chiar cu asta se ocupă: popularizarea ştiinţei. Ca să nu-l pun nevinovat la colţ, fac o verificare pe site-ul cu articolul original unde citesc:

„The scientific definition of Liquidmetal goes something like this: Liquidmetal is a member of a class of metal alloys known formally as bulk metallic glasses – because the material shares some properties most closely associated with glass, like impact brittleness, and, instead of a fixed melting point, a gradual loss of integrity at higher temperature.”

Deşi engleza mea nu se ridică la nivelul traducătorului suspomenit, îi trag şi eu o „traducere aproximativă”: „...în loc să aibă un punct fix de topire, [sticla metalică] îşi pierde gradual integritatea la temperaturi înalte.” Evident că e cu totul altceva decât a priceput el – şi are şi logică.

Tradutore – traditore, dar nici chiar aşa...

Greşeală de eroare

Nu înţeleg de ce îi tot dau unii zor cu „votul greşit al pedeliştilor” comis cu câteva zile în urmă în Parlament. Care greşeală? Oamenii ăia au făcut exact ce trebuiau să facă, exact aşa cum au fost instruiţi. Au ridicat mâinile conform semnalului convenit, n-au greşit cu nimic; degeaba îi acuză unii că dorm în Parlament, au dovedit acuma că sunt foarte vigilenţi, atenţi şi treji (era să zic deştepţi, da’ mi-am luat seama...) şi reacţionează prompt la cel mai mic semn.

Se mai găsesc nişte nemulţumiţi care îi acuză că, deşi sunt „uninominali”, nu votează conform conştiinţei. Ba, s-avem pardon! Exact cum le dictează conştiinţa, aşa votează. Păi nu conştiinţa le aminteşte că trebuie să se achite de promisiunile făcute celor care i-au trimis în Parlament? Nu e cazul să ne îmbătăm cu aqua fontana, nu e vorba de alegători, ci de cei care au plătit campania electorală şi acuma sunt în plina campanie de cules roadele investiţiei. Sunt oameni care nu trebuie dezamăgiţi, iar conştiinţa de parlamentar are permanent grijă de această prioritate.

Şi totuşi nici acuma, cu dovezile în faţă, nu sunt în stare adepţii „uninominalului” să priceapă că indiferent cum sunt aleşi, pe liste sau pe nume, parlamentarii funcţionează după acelaşi algoritm: partidul ştie mai bine, partidul are întotdeauna dreptate, creierul personal nu foloseşte la nimic, e degeaba.

PD-CD - reperarea inocenţei

PDL-ul şi-a tras fundaţie Creştin Democrată. Pesemne este reluarea unui proiect mai vechi: dotarea partidului cu o identitate. Cred că o să le asude imaginaţia când or încerca să-şi reboteze partidul, că „Partidul Democrat - Creştin Democrat” sună ca Bond-ul. Oricum, în 2012, la alegeri, trebuie să vină cu un nou partid, mai curat, mai uscat, care „n-a guvernat” şi care va promite să ne scape de greaua moştenire a epocii Boc. Şi-o să le meargă!!!

Frumos ar fi ca Băsescul (doar nu-şi închipuie cineva că va fi detronat până atunci) să numească şi în 2012 ca premier pe acelaşi nemuritor Boc; şi parcă-i aud pe rezidenţii oranjeriei cu vite sălbatice mirându-se iar (inocenţi*) cum de a putut face idolul lor, din nou, asemenea greşeală.

Despre Boc nu am nicio îndoială că va fi capabil, fără tresărire, să înfiereze guvernarea pedelistă şi deciziile eronate ale fostului premier. Doar nu degeaba exersează el zilnic vorbitul fără şir.

* Despre inocenţă circula pe vremuri (eu ştiu doar bancuri vechi; culme e că şi cei care se laudă cu noutăţi povestesc tot din cele vechi - cu personaje schimbate) un banc simpatic: Un italian venit la Bucureşti descinde din limuzină în faţa Intercontinentalului şi dă cu ochii de o adolescentă superbă cu ochi luminoşi şi zâmbet delicat. Încântat, se apropie de ea şi, mângâindu-i uşor obrazul, exclamă: „Innocento!”. Răspunsul vine prompt: „Due cente, signore, due cente.”

BD în alertă intră în acţiune la munte şi la mare

Nonşalanţa cu care ministrul de interne a dat ordinul care se pare că îi va asigura celebritatea (ca steluţele europene pentru un alt nechemat) arată că pentru stăpânii noştri comportamentul mafiot este starea naturală. O nouă confirmare a unei observaţii mai vechi.

Aşa că miliţienii vor intra prin bănci şi vor face bancherilor nişte oferte de nerefuzat... cu voie de la poliţie.

No! ce-i fisika?

Să apelăm la înţelepciunea clasicilor: „Fisika iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră natura şi lejile mai apoi la cari se supune acea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.”

Clar!

Dacă o luăm etimologic, înţelegem că fizica se ocupă cu studiul naturii, dar dacă ne gândim că şi chimia tot cu fenomene din natură are de-a face, biologia la fel, şi parcă nici geografia nu are în vedere doar „artificialităţi”, începem să nu prea înţelegem multe. Iar despre matematică discuţia e deschisă în continuare: 1. Obiectele şi teoremele pe care le manevrează există în mod obiectiv, fiind descoperite de matematicieni? sau 2) Toată matematica este o invenţie umană?

Dar nu de naturaleţea sau artificialitatea matematicii ne împiedicăm noi acuma.

Singurul lucru care poate face puţină lumină în delimitarea domeniilor diferitelor ştiinţe pare a fi gradul de generalitate. Fizica se ocupă cu cele mai generale fenomene ale naturii, fenomene care se manifestă şi în chimie, şi în biologie, şi în geografie, şi în astronomie... De fapt, la afirmaţia despre generalitate s-ar putea ca filosofia să se simtă uşor lezată în demnitatea ei, dar graniţa dintre fizică şi filosofie a fost întotdeauna difuză; de fapt chiar lucrarea fundamentală a fizicii se ocupa cu „filosofia naturii”.

Caracteristic fizicii este şi un aparat matematic care îi dă precizia şi exactitatea cu care descrie fenomenele naturale. Interesant este că uneori predicţiile date de aparatul ăsta nu prea corespund cu realitatea; aşa că trebuie revizuite premisele, şi trebuie pornit apoi pe alt drum, cu alt eşafodaj matematic...

Şi uite aşa ajungem la o nedumerire: de vreme ce fizica studiază natura, cum ajung teoriile ei despre natură în conflict chiar cu natura?

Adevărul e că fizica nu studiază natura.

Fizica studiază nişte modele pe care le construieşte ea însăşi cu ajutorul aparatului ăla matematic pe care-l pomeneam mai sus. Iar modelele respective seamănă cu natura doar în anumite limite şi cu anumite aproximaţii. Succesul unui astfel de model este dat şi de precizarea cât mai exactă a limitelor lui de aplicabilitate. Este absurd să pretinzi unui model să explice fenomene din afara sferei lui de „competenţă”.

Părerea că natura funcţionează după legi matematice este falsă. Se pare că „logica umană” funcţionează după alte reguli decât „logica naturii”, aşa că vom fi mereu nevoiţi să ne mulţumim cu metoda aproximativă a modelării. Asta e şi garanţia că ştiinţa nu are capăt, mereu va fi ceva de explicat.

Acuma sper că e clar ce este fizica.

„Ce este fizica, este... ce este, este, este arata... nu arata, arta... arta... ce... ce... ce ne învaţă, învaţă... învaţă... ce ne învaţă a gândi... bi... bi... ce ne învaţă... ce este, este... este arata, uite dracu! nu arata, ARTA, arta ce ne învaţă... ce este, este...”

Aferim!

Orizont

„(...) în genere, fiece fiinţă din Univers are un anumit orizont de aşteptare, adică ce vrea ea mai mult şi mai mult, ce speră ea de la viaţă.”

Ioan Groşan, Epopeea Spaţială 2084

Ce orizont de aşteptare poate avea un membru credincios al partidului, ce-şi poate el dori mai mult decât să fie băgat în seamă şi să fie răsplătit cu o funcţie importantă, barem rezident într-un minister, d-un paregzamplu...
Şi, după ce a fost gazetar sportiv şi a fost trimis prin diverse locuri interesante, şi s-a învârtit printre oameni interesanţi, sportivi, impresari, becali şi alţii ca ei, cu greutate la portofel, să ajungă acuma printre d-ăia cu greutăţi?!... Adică a urcat pe scara socială, este inspector în minister, dar trebuie să se frăsuie printre profesori?! Şi mai departe de Predeal, slabe speranţe să mai fie trimis... Mai poate spune că şi-a atins orizontul ăla? Păi ce fel de minister mai e şi ăsta dacă nici măcar uzualul turism pentru angajaţii importanţi nu-l asigură?

Chiar aşa, la ce-i bun un minister?

Ceva, ceva, pe tema asta, ne-a povestit fostul ministru al agriculturii (actual consilier preşedinţial), ăla al cărui nume nu-l ştie nimeni, cu ocazia demiterii pe care tocmai a suferit-o. Se pare că i s-a reproşat că n-a prea fost grijuliu cu parlamentarii partidului, n-a dat şi el o bere, un coniac, un contract... Cam ăsta pare a fi orizontul de aşteptare al românilor „aleşi” faţă de un ministru.
Că doar nu-şi închipuia amărâtul ăla că l-au pus în foncţie degeaba!?

Ora-cur

Aşa cum se poate bănui, sintagma din titlu este o unitate de măsură pentru „timpul socialmente necesar” practicării unei meserii.
A fost definită de Grigore Moisil într-o zicere celebră despre condiţia profesorului ca „om al muncii”: „nu toate meseriile pot fi reduse la numărul de «ore-cur» petrecute la birou”, după cum ne-o aminteşte Andrei Pleşu şi pe care o pomeneam şi eu într-un post anterior; zicere care ar trebui să fie suficient de lămuritoare asupra problemei, pentru oricine este dispus să gândească cu propriii-i neuroni.

Învăţăturile lui Băsescu către urmaşii lui (după cum zicea o filosoafă contemporană – sau poate ospătară?... tinichigioaică? –, toţi suntem urmaşii lui Traian B.) de meserie (hă, hă, hă... auzi, „meserie”!!!) profesori sună cam aşa: „luaţi-vă încă o slujbă, dacă vă trebuie bani”. După cum remarcă şi Dia, sfatul nu-i rău şi, la urma urmei, este chiar realist: Asta-i jungla, adaptaţi-vă!
Unii s-au adaptat de mult, din vremea hăleilalte Românii, n-au aşteptat îndemnuri, şi s-au apucat de meditaţii. Nu transcendentale, că alea n-au adus niciodată profit. Marele avantaj e că lucrează tot în branşă şi nu se deprofesionalizează. Dar despre învăţământul ăsta paralel poate m-oi învrednici să-mi spun părerea altă dată.
Cei de prin sate au continuat cu agricultura de subzistenţă pe care o practicau şi acum 20 de ani.
Alţii s-au apucat de „politică”: lipesc afişe şi împart găleţi de plastic.
O parte din cei de info piratează mai ceva ca „Piraţii din Silicon Valley”.
Iar cei care până acum se mulţumeau cu salariul vor trebui „să se orienteze”. Expresia asta n-am mai auzit-o de mult timp, ar fi cazul să fie reînviată. Cei care au văzut „Concurs”-ul lui Piţa ştiu cât de importantă era orientarea „pe vremea noastră”. Din punctul ăsta de vedere, nici vremurile de acum nu par mai breze...

Ne putem întreba dacă soluţiile astea, aplicate pe scară largă în tagma profesorilor, vor îmbunătăţi calitatea învăţământului. Bănuiesc că nu. Dar, din fericire, calitatea respectivă este suficient de scăzută încât nici nu are cum să mai coboare; deci putem fi mulţumiţi: sărăcirea suplimentară a profesorilor nu va afecta absolut deloc învăţământul românesc, aşa că pot foarte bine să presteze la şcoală „ore-cur” şi nu „ore-cap” cum avea pretenţia bătrânu’ Moisil.

Dar cum a ajuns învăţământul românesc în şanţ e cu totul altă poveste, fără nicio legătură cu salariile.