Ora-cur

Aşa cum se poate bănui, sintagma din titlu este o unitate de măsură pentru „timpul socialmente necesar” practicării unei meserii.
A fost definită de Grigore Moisil într-o zicere celebră despre condiţia profesorului ca „om al muncii”: „nu toate meseriile pot fi reduse la numărul de «ore-cur» petrecute la birou”, după cum ne-o aminteşte Andrei Pleşu şi pe care o pomeneam şi eu într-un post anterior; zicere care ar trebui să fie suficient de lămuritoare asupra problemei, pentru oricine este dispus să gândească cu propriii-i neuroni.

Învăţăturile lui Băsescu către urmaşii lui (după cum zicea o filosoafă contemporană – sau poate ospătară?... tinichigioaică? –, toţi suntem urmaşii lui Traian B.) de meserie (hă, hă, hă... auzi, „meserie”!!!) profesori sună cam aşa: „luaţi-vă încă o slujbă, dacă vă trebuie bani”. După cum remarcă şi Dia, sfatul nu-i rău şi, la urma urmei, este chiar realist: Asta-i jungla, adaptaţi-vă!
Unii s-au adaptat de mult, din vremea hăleilalte Românii, n-au aşteptat îndemnuri, şi s-au apucat de meditaţii. Nu transcendentale, că alea n-au adus niciodată profit. Marele avantaj e că lucrează tot în branşă şi nu se deprofesionalizează. Dar despre învăţământul ăsta paralel poate m-oi învrednici să-mi spun părerea altă dată.
Cei de prin sate au continuat cu agricultura de subzistenţă pe care o practicau şi acum 20 de ani.
Alţii s-au apucat de „politică”: lipesc afişe şi împart găleţi de plastic.
O parte din cei de info piratează mai ceva ca „Piraţii din Silicon Valley”.
Iar cei care până acum se mulţumeau cu salariul vor trebui „să se orienteze”. Expresia asta n-am mai auzit-o de mult timp, ar fi cazul să fie reînviată. Cei care au văzut „Concurs”-ul lui Piţa ştiu cât de importantă era orientarea „pe vremea noastră”. Din punctul ăsta de vedere, nici vremurile de acum nu par mai breze...

Ne putem întreba dacă soluţiile astea, aplicate pe scară largă în tagma profesorilor, vor îmbunătăţi calitatea învăţământului. Bănuiesc că nu. Dar, din fericire, calitatea respectivă este suficient de scăzută încât nici nu are cum să mai coboare; deci putem fi mulţumiţi: sărăcirea suplimentară a profesorilor nu va afecta absolut deloc învăţământul românesc, aşa că pot foarte bine să presteze la şcoală „ore-cur” şi nu „ore-cap” cum avea pretenţia bătrânu’ Moisil.

Dar cum a ajuns învăţământul românesc în şanţ e cu totul altă poveste, fără nicio legătură cu salariile.

La muncă, nu la şcoală!

De la o vreme, tot mai mulţi binevoitori (începând cu băsescul nostru cotidian, continuând cu miniştrii lui dragi, cu o şleahtă de blogoforumişti şi până la oamenii de bază ai crâşmelor noastre naţionale) îi sfătuiesc pe profesori să nu se mai vaite atât şi să pună mâna să muncească de-adevăratelea. Adică să-şi mai ia încă o slujbă, că şi-aşa, la şcoală „stau” cel mult 4 ore pe zi, 4 ore neproductive plătite de „ăla slabu”.
Lăsând la o parte faptul evident că un profesor nu are de unde „să-şi ia” slujba aia, că dac-ar fi belşug de slujbe n-ar mai fi un aşa belşug de şomeri, mă întreb dacă nu cumva ăsta e preludiul pentru creşterea normei de predare la 40 ore săptămânal. Pentru că – nu-i aşa? – dacă ar fi să-şi mai ia o slujbă, de ce să n-o ia tot în şcoală, adică 4 + 4 = 8 ore de muncă cinstită zilnic, ca muncitorii, nu ca gânditorii? Şi ajungem la soluţia Moisil.
Deşi eu sunt în categoria „auxiliarilor” (adică 8 ore/zi) mă bate totuşi gândul să-mi iau o slujbă adiţională, de exemplu ministru al economiei, că nu pare foarte stresantă, de vreme ce îţi lasă timp să baţi câmpii... Sau poate Videanu ne trimite să plătim o slujbă la biserică?

Am auzit că conu’ Adriean l-a luat la rost pe un amărât: „Bine, bă, Gheorghe, te plângi că ţi-s copiii bolnavi? Păi dacă-i ţii dezbrăcaţi şi flămânzi? Io, dac’aş fi în locu’ tău, i-aş îmbrăca bine, le-aş da să mănânce bine... şi ar fi bine!” „Aşa e coane, şi eu aş face la fel dac’aş fi în locu matale...”

Energie convenţională

„Energia” se bucură în ziua de azi de mare popularitate, la concurenţă cu „radiaţiile”. Toată lumea o face cum îi vine la gură. Aşa auzim de energie cosmică, vitală, bioenergie, pozitivă (bună), negativă (rea), fluxuri de energie şi alte expresii din care se poate deduce că energia e un fel de substanţă fluidă (cu calităţi magice uneori) care curge de colo colo.
De fapt energia este „doar” o mărime fizică, deci o noţiune abstractă – nu prea are cum să „curgă” –, care a fost inventată pentru că s-a constatat că prinde bine la casa omului – în ştiinţă şi tehnică. Cu ajutorul ei se pot descrie o mulţime de fenomene ale naturii şi asta ajută la proiectarea şi construirea multor maşinării care se comportă exact aşa cum s-a prevăzut.
Aşa că o definiţie elegantă a energiei ar putea fi: „Există o mărime fizică utilă numită energie.” (Halliday & Resnick) Elegantă dar degeaba...

O definiţie mai elaborată (şi mai utilă): Energia este mărimea fizică de stare ce caracterizează acea proprietate a unui sistem care îl face pe acesta capabil de a efectua lucru mecanic sau a schimba căldură cu alt sistem.
Fiind mărime fizică, are unitate de măsură: Joule (J). De fapt are mai multe unităţi de măsură (cea mai cunoscută fiind caloria), dar Joule-ul face parte din Sistemul Internaţional de Unităţi, aşa că are o poziţie privilegiată.

Adevărata utilitate (şi, de fapt, chiar raţiunea pentru care a fost inventată) a energiei constă în faptul că se conservă. Nu chiar ca gogoşarii, dar pe-aproape. Asta înseamnă că dacă un sistem este izolat (nici nu efectuează lucru mecanic, nici nu face schimb de căldură), energia lui îşi păstrează valoarea neschimbată. Iar în cazul în care nu este izolat, variaţia energiei sistemului este egală cu suma dintre lucrul mecanic efectuat şi căldura cedată. Evident că lucrul mecanic se efectuează asupra unui alt sistem, iar căldura, de asemenea, este cedată altui sistem. În concluzie, energia are calitatea că nu dispare, ci „se transferă” de la un sistem la altul. A trebuit să folosesc ghilimele fiindcă, aşa cum am spus, energia nu e o substanţa care să curgă dintr-un sistem în altul. Ce putem afirma este că dacă energia unui sistem a scăzut, sigur a crescut cu aceeaşi valoare energia celui cu care a interacţionat.
Acesta este Principiul I al termodinamicii (al conservării energiei) care este acceptat ca atare, nu se poate demonstra - că de aia e principiu. La enunţarea lui s-a ajuns în mare măsură prin intuiţie, iar valabilitatea lui (ca şi a celorlalte principii din fizică) provine din faptul că nicio observaţie experimentală nu l-a contrazis până acum.

Şi uite că iar se văd golurile care arată că n-am pornit de la un capăt...
- Ce-i ăla sistem (fizic)?
- Ce este lucrul mecanic?
- Dar căldura?
- Ce este o mărime fizică?

Pe aripile vântului

Materia primă este filmuleţul de aici. L-am dat ca exemplu de film documentar care se doreşte didactic dar, din dorinţa de a oferi un discurs cât mai simplu şi uşor de înţeles, face afirmaţii „negândite”. Unele sunt prostii în stare pură, dar altele sunt doar exprimări forţate, neglijente sau omisiuni.

„Soarele aruncă particule încărcate cu energie...”
Bineînţeles că particulele respective au energie, dar nu acest lucru este esenţial în fenomenul ce urmează a fi prezentat, aşa că, deşi pare a fi o simplă omisiune, intră la categoria prostii.
Necesar era să se precizeze că o parte dintre aceste particule sunt încărcate cu sarcină electrică – această caracteristică a lor fiind esenţială pentru fenomenul prezentat în continuare. Intuiţia îmi spune că în mintea celui care a conceput textul „încărcarea cu energie” şi „încărcarea cu sarcină electrică” sunt foarte bine amestecate, până la confuzie.

„Vântul solar loveşte câmpul magnetic al Pământului [...] Cele mai multe dintre particule sunt deviate aici...”
Care particule sunt deviate? De ce sunt deviate? De ce nu sunt deviate toate? Câmpul magnetic e ca un scut rigid de care ricoşează biluţele alea mici şi energice?
Aici putem reproşa doar o omisiune, nu o greşeală propriu-zisă. E vorba de interacţiunea dintre particulele încărcate electric (aflate în mişcare) şi un câmp magnetic. Doar ele participă în continuare la fenomen. Particulele neutre nu simt nicio acţiune din partea câmpului magnetic şi-şi văd de drum.

„...la poli, unde câmpul magnetic e mai slab...”

Afirmaţia asta e o prostie evidentă, lucrurile stând de fapt exact pe dos: câmpul magnetic e mai intens la poli. S-au făcut măsurători care au dovedit-o, dar se poate înţelege asta folosind o reprezentare foarte intuitivă a câmpului, prin linii de forţă. Acolo unde acestea sunt mai dese, câmpul este mai intens. Experimentul ilustrativ clasic e cel cu pilitura de fier împrăştiată pe o hârtie plasată deasupra unui magnet bară.

Şi uite aşa filmuleţul lasă neexplicată chiar cauza care determină intrarea particulelor în atmosferă prin zona polilor, adică taman „pontu” întregii poveşti, că exact asta determină apariţia luminilor respective doar în zona polilor şi nu aiurea.

De fapt nu intensitatea mai mare a câmpului magnetic este cauza direcţionării particulelor spre zona polilor ci modul în care interacţionează particulele încărcate electric cu un câmp magnetic. Forţa care acţionează asupra unei astfel de particule este perpendiculară pe viteza ei şi pe direcţia liniilor de câmp magnetic. Din această cauză componenta vitezei paralelă cu câmpul nu se modifică, în timp ce componenta perpendiculară pe câmp suferă o continuă schimbare de direcţie. Asta înseamnă că particula se mişcă pe o traiectorie elicoidală în lungul liniilor de câmp. Şi pentru că acestea intersectează suprafaţa Pământului la poli, particulele sunt conduse spre acele regiuni şi acolo ajung în atmosferă şi interacţionează cu atomii de azot şi oxigen, „convingându-i” să emită lumină.

Bineînţeles că se poate reproşa comentariului meu că este prea complex şi departe de posibilităţile de înţelegere ale copiilor – presupuşii adresanţi ai filmului în cauză. Se poate, nu zic nu, dar fără noţiunea de sarcină electrică este imposibil să explici cât de cât coerent fenomenul discutat.
Cred că ar fi fost acceptabil ceva de genul următor: „Particulele cu sarcină electrică sunt deviate din drumul lor de către câmpul magnetic al pământului şi ghidate în lungul liniilor de câmp spre poli, ajungând astfel în atmosferă în zona polară şi producând acolo aurore.”
Se evita astfel gogomănia cu câmpul magnetic ca un scut în jurul Pământului de care se lovesc particulele încărcate cu energie care sunt deviate în zona ecuatorului dar pot pătrunde pe la poli fiindcă acolo scutul e mai slab...

Ar mai fi câteva amănunte:
- De ce se numesc polii „poli”? – Trebuiau să poarte un nume...
- Busola nu arată direcţia spre o zonă cu câmp magnetic intens ci se aşează în lungul liniilor de câmp. Interacţiunea dintre acul magnetic şi câmpul magnetic se manifestă printr-un cuplu de forţe care nu se potoleşte până nu convinge acul să se alinieze.

Şi în final uite că am dat parcă peste mai multe întrebări decât răspunsuri:
- Ce este energia?
- Ce este sarcina electrică?
- Ce este câmpul magnetic?
- De ce are Pământul câmp magnetic? De ce Luna nu are?
- Ce particule formează vântul solar? Ce altceva mai emite Soarele?
- Ce este aia o interacţiune? Dar forţă? Cuplu de forţe?
- Ce e aia viteză şi de ce are componente?
Ş.a.m.d.

Nelinişti "fizice"

Blogul ăsta l-am pornit sub eticheta „degeaba” şi aşa voiam să rămână, nestructurat, o adunătură eterogenă de texte gen „filosofie de berărie”, cu linkuri puţine şi fără a ţinti traficul. Un fel de antijurnalism.
Dar un cititor ocazional cu nume de Anonim îmi bate obrazul că am aruncat o piatră în baltă şi nu fac minimul efort de a arăta de ce nu pluteşte.
Aşa că acuma şed şi cujet dacă nu cumva omul are dreptate şi poate ar folosi la ceva un snop de posturi mai „pedagogice” – pentru cei care au „nelinişti fizice la nivel de gimnaziu-liceu” (mult hulita şi neglijata cultură generală, car’va’zică), ceva similar cu „neliniştile ortografice” pe care le tratează Dia Şi Mona Critica. Totuşi mi-e greu să cred că ar exista amatori pentru aşa ceva, cunoscând eu, din surse directe şi indirecte, imensa lehamite resimţită de elevul (şi fostul elev) român (şi nu numai) faţă de materia aia plicticoasă şi greoaie numită fizică.
Partea proastă cu fizica e că subiectele/temele/problemele nu pot fi discutate izolat, toate raţionamentele se sprijină pe o bază, fără de care rămân doar vorbe în vânt, simple afirmaţii care pot fi contrazise de alte vorbe în vânt. Dar cine are chef să-şi construiască baza aia? E o muncă migăloasă, cere răbdare şi perseverenţă şi nu poate fi făcută decât individual, n-o poţi lua de la altul gata preparată. Sunt unii care nu înţeleg cerinţa asta iniţială şi vor să li se explice „clar” fenomene cuantice, chiar dacă în mintea lor energia, forţa, viteza, impulsul, acceleraţia, gravitaţia, temperatura, căldura, frecvenţa şi alte asemenea lucruri plicticoase şi enervante auzite prin şcoală alcătuiesc o varză de nivel superior.
O să încerc totuşi să trec peste reţinerile astea şi să fac un prim pas, chiar dacă nu voi porni de la un capăt, ci cam din mijlocul grămezii, anume de la filmuleţul cu vântul solar.
Data viitoare.

Jumătate din profesori

Băsescul nostru nu pierde nicio ocazie să sublinieze cu dispreţ cât de leneşi sunt profesorii români, cât de puţin muncesc ei şi ce nesimţiţi sunt că mai au şi tupeul să ceară salarii mai mari.
Chiar aşa, cât timp ar trebui să „stea” la şcoală un profesor?
Esenţa problemei este foarte bine pusă în evidenţă de o povestioară care circula pe vremuri pe seama lui Grigore Moisil:
La o şedinţă, tov. decan îl critică pe Moisil că, deşi conducerea facultăţii i-a cerut în repetate rânduri să stea la locul de muncă zilnic cele 8 ore regulamentare de program, ca orice om al muncii, el se încăpăţânează să plece acasă mult mai devreme, aşa că ar trebui sancţionat drastic, ca un element indisciplinat şi neproductiv ce se află. Moisil a replicat cu vocea lui de bas şi vorba lentă: „Daaacă dooomnul decaaan are nevoooie de caaapul meeeu, atunci o să staaau paaatru ooore; dar daaacă are nevoooie de cuuurul meu, o să stau ooopt ooore...”

Ţinând cont că profesorii stau prin şcoală cam 3-4 ore pe zi, dacă ar deveni şi ei oameni ai muncii responsabili, cu program zilnic de 8 ore, e limpede că ar putea rămâne doar jumătate din ei în „câmpul muncii”, rezultând economii substanţiale la bugetul statului.
Acuma, pornind de la modelul explicat mai sus de Moisil, mai rămâne să hotărască Băsescu (în aclamaţiile oranjeriei cu vite sălbatice) care este jumătatea din profesori de care are nevoie ţara asta.

Prostie fizică

„ziua din cauza căldurii cherosenul se dilată şi practic grautatea vionului se măreşte şi există pericolul să nu se poată ridica de la sol.”
Profunda cugetare pe care am ghilimelizat-o mai sus e comisă de un mare bloger contemporan care, după ce un binevoitor îi atrage atenţia că volumul e altceva decât greutatea, emite următoarea scuză:
„sorry daca am gresit cu cherosenul. NU prea ma pricep la combustibili”
Păi, dar cum altfel?! Că, după mintea lui, exact despre proprietăţile combustibililor era vorba!

N-am nimic personal cu individul, nici nu-l cunosc, nici nu-l citesc; mă folosesc de el doar ca exemplu ilustrativ pentru larga categorie a inşilor posesori de certitudini.
Când îi aud spunând că şcoala e inutilă şi au fost nevoiţi să înveţe doar prostii care nu le-au folosit la nimic în viaţa reală, mă întreb dacă n-ar fi mai util ca şcoala să se „reseteze” la starea de acum un secol şi să o repornim cu „patru clase obligatorii”; iar mai departe doar pentru cei care simt că nu le este inutilă învăţătura.
Pentru că, în starea actuală, printre posesorii de diplome de bacalaureat sunt foarte mulţi care ar fi meritat cel mult o diplomă de absolvent de şcoală primară.
Bineînţeles că nu ei sunt vinovaţi, că doar nu ei organizează sistemul de învăţământ. Mania reformării învăţământului a cuprins toată lumea civilizată, la noi fiind doar o imitaţie de prost gust.
Noţiunea de cultură generală a dispărut din vocabularul celor care au putere de decizie în învăţământul actual. După părerea lor, elevii au nevoie doar de abilităţi şi competenţe. Nimic din ceea ce nu are legătură directă cu practica nu trebuie să le mai obosească mintea. Trebuie să şi-o păstreze cât mai odihnită. Apoi se scandalizează că rezultatele sunt proaste şi aruncă întreaga vină în spinarea profesorilor.
Aşa că e normal ca nici cei trecuţi prin facultăţi, masterate, doctorate etc. să nu priceapă că gravitaţia e altceva decât magnetismul, că energia este o mărime fizică şi nu un fluid magic, că radiaţiile electromagnetice au un spectru larg (şi nu toate sunt nocive) şi sunt altceva decât radiaţiile nucleare (care nici ele nu sunt nocive în orice situaţie), că astronomia este o ştiinţă şi nu se confundă cu astrologia care, în cel mai bun caz, e o formă de amuzament, că microundele nu fac mâncarea radioactivă ş.a.m.d.
Nici cei care se ocupă cu popularizarea ştiinţei nu sunt mai breji, accentuând latura spectaculoasă a filmelor documentare pe care le realizează şi neglijând corectitudinea ştiinţifică. Aşa au apărut tot felul de aberaţii prezentate ca adevăruri demonstrate, beneficiind uneori de girul unor oameni de ştiinţă autentici ale căror afirmaţii sunt prezentate de obicei fragmentat şi rupte din context; dar sunt şi unii care au trecut de bunăvoie în tabăra pseudoştiinţei, care se pare că e mai bănoasă.
Pentru exemplificare am la îndemână un filmuleţ care se vrea chiar didactic. Redau un fragment semnificativ şi mă întreb dacă ar trebui sau nu să precizez care anume e „prostia fizică” (© A. Hristev) din el. Mai bine nu; că am hotărât de la început că blogul ăsta e degeaba.

Moartea domnului Băzărescu

"...deşi s-au aflat pe un trend ascendent pe parcursul acestui an, exporturile nu au reuşit să antreneze revenirea economiei, care va continua să se zbată în recesiune şi în 2010. [...] La începutul anului, exporturile erau văzute ca soluţia salvatoare pentru ieşirea României din recesiune." (Z.F.)
I-auzi!!! Ce chestie! Adică exporturi degeaba? Oare de ce? Păi ne spune tot Z.F. mai departe:
"Însă în absenţa relansării cererii interne, a consumului, se conturează perspectiva unei contracţii economice de circa 2% în 2010."
De ce-o fi scăzut cererea aia internă? Nu cumva fiindcă a dispărut un consumator? Cum cine? Dl B, bineînţeles! Să ne bucurăm, că doar toată ţara urla că e un parazit nesimţit.
Între timp, dl D se pregăteşte să-l urmeze.
Ş.a.m.d.

Suntem în plus

Am auzit de la unii părerea că nu ne merge bine fiindcă suntem prea mulţi şi ăia care-s în plus ar fi bine să plece, unii prin străinezia, alţii de tot. Chiar şi Băsescu ne îmbrânceşte pe uşă afară, că el nu ne mai poate ţine pe toţi în spate. Să-l înţelegem, e bătrân şi bolnav.
La prima vedere, în teoria asta parcă s-ar lega ceva: mai pleacă din şomeri, mai pleacă şi din cei cu slujbe şi lasă locuri libere pentru şomeri... Şi uite-aşa se împuţinează ăia neproductivi şi graşi pe care trebuie să-i ţină slăbănogii în spate.
Dar mă întreb acuma de ce oare Ungaria are şi ea probleme cu surplusul de populaţie, că doar sunt pe jumătate cât noi? Sau bulgarii care sunt doar vreo 7 milioane de oameni, de ce sunt şi ei „prea mulţi”? Sau celelalte state şi mai mici?
Cât de mult ar trebui să scadă populaţia unei ţări ca să nu mai aibă probleme cu şomajul? Întrebarea este, evident, tâmpită, iar cei care-şi închipuie că problemele economice se rezolvă prin eliminarea „surplusului de populaţie”, bat câmpii fără nicio milă.

Să presupunem existenţa unui sistem economic redus la extrem:
- patru persoane (A, B, C, D) care au nevoie pentru consum doar de două produse (Y şi Z);
- A şi B produc Y, iar C şi D produc Z, dar fiecare lucrează independent;
- pentru schimbul de produse, ca şi pentru producerea lor, se utilizează bani.
În starea de echilibru, A şi B produc cantitatea de Y necesară pentru patru persoane, iar C şi D, la fel, produc Z pentru patru persoane.
Toate ar rămâne bune şi frumoase un timp indefinit, dar sistemul e format din oameni, nu din maşini programate şi nici din îngeri, exact ca in cazul „cercului auto”. Aşa că e de aşteptat ca la un moment dat C şi D să prefere Y-ul produs de A; acesta, fericit, îşi creşte producţia, iar B rămâne cu marfa nevândută. B mai cumpără o ultimă porţie de Z şi apoi iese din circuitul economic pentru că nu mai are bani şi nici posibilitatea de a-i câştiga.
Din cauza asta, D constată că nu mai are cine să-i cumpere Z-ul pe care-l produce, aşa că ajunge şi el să fie eliminat din sistem.
Şi uite-aşa, am „demonstrat” că şi patru oameni pot fi prea mulţi pentru un sistem economic care să funcţioneze fără a intra în criză, iar eliminarea celor care devin neproductivi la un moment dat este o idee proastă, care declanşează multiplicarea lor în avalanşă. Exact pentru asta s-au inventat pensiile, ajutorul de şomaj, ajutoarele sociale etc., deci din raţiuni pur practice, şi nu din marea bunătate a inimilor celor „mari şi tari”.
Dacă în modelaşul descris anterior, A, C şi D hotărăsc să-i dea lui B o sumă de bani suficientă pentru a-şi cumpăra produsele necesare, constată că niciunul dintre C şi D nu mai e în pericol să dispară din circuit, deci susţinerea neproductivului B nu este nici pe departe un moft sau o pierdere, ci o necesitate care menţine sistemul în funcţiune şi-l ajută să treacă peste blocaj. Asta pentru că, după un timp, B (ţinut în viaţă prin ajutorul celorlalţi) va reveni în sistem, aducându-l din nou la echilibru, iar când, inevitabil, se va produce o altă criză (trecând pe tuşă pe oricare dintre cei patru), aceeaşi metodă de într-ajutorare îi va asigura relansarea.

Se discută intens în aceste zile despre exodul medicilor spre ţări mai „calde”, iar de pe fotoliul cel mai înalt al statului suntem asiguraţi că asta nu e o problemă, ba chiar e o soluţie bună, fiindcă nu avem cu ce-i plăti. Individul (împreună cu toţi admiratorii lui) nici nu sesizează cât de autodistructivă este această atitudine a statului al cărui comandant se consideră (eu n-am uitat încă zicerea lui despre „nava România”). Multiplicarea în avalanşă s-a declanşat: în curând nu vor mai exista profesori de calitate care să le asigure viitorilor medici o pregătire de calitate, aşa că nu vor mai fi angajaţi în Occident; asta va duce la scăderea numărului de studenţi şi, prin consecinţă, şi a numărului de medici.
Iar când vom avea cu ce-i plăti, vom constata că nu mai avem pe cine…

În final, această atitudine tembelă faţă de categoriile „neproductive”, bazată acum şi pe opinia publică intoxicată cu poveşti de genul celei despre „grasul şi slabul” nu poate duce decât la eliminarea componentelor care asigură oricărei societăţi caracterul de „civilizaţie”: Sănătatea, Educaţia, Cultura. Şi vom reveni la vechiul sistem feudal, în care fiecare individ e nevoit să-şi producă singur, cum se pricepe, toate cele necesare şi, bineînţeles, să-i plătească şi seniorului „dreptul”.
Că doară, „ce-i al Cezarului” e pentru „protecţie”, nu-i degeaba…

Perpetuum (auto)mobile

Revin asupra filmuleţului din postul anterior, apropo de economia pe care se pare că o modelează într-un mod interesant.

Se pare că în declanşarea crizelor economice, o oarecare importanţă are şi factorul psihologic, diminuarea încrederii publicului larg într-o firmă, bancă… La fel şi cu şoferii: teama de a nu fi lovit de cel din spate (sau dorinţa de a-l prinde pe cel din faţă) îl face pe unul din ei să accelereze imprudent la un moment dat, ca apoi să frâneze brusc, determinându-i pe cei din spate să oprească pe rând şi generând astfel CRIZA care se propagă în tot lanţul. Repunerea în mişcare a întregului cerc se face apoi lent, cu grijă, şi durează un timp până viteza devine acceptabilă.
Cam aşa a ieşit şi economia din crizele prin care a trecut până acum, fără să-şi schimbe fundamental regulile de funcţionare. Mi-e greu să cred că acuma se va întâmpla altfel, iar părerile specialiştilor (pe care realitatea le-a ignorat de prea multe ori) că de data asta economia mondială se va transforma radical şi va funcţiona într-un mod cu totul nemaivăzut, vor rămâne simple vorbe. Vor fi impuse băncilor câteva reglementări suplimentare şi cam atât. Economia va funcţiona, va creşte şi se va împotmoli în următoarea criză. Se pare că asta e o lege a naturii, n-o putem anula.

Pentru menţinerea în mişcare a cercului de maşini, pare a fi o idee bună introducerea unui coordonator, aşezat în centrul cercului, care să-i poată supraveghea pe toţi şi să impună fiecăruia viteza adecvată la un moment dat. Nu e greu de imaginat că va fi nevoit să le ceară tuturor să meargă din ce în ce mai încet, astfel încât distanţele dintre ei să fie suficiente pentru absorbţia micilor variaţii de viteză. În felul acesta sunt mari şanse ca viteza să devină la un moment dat inacceptabil de mică, ceea ce înseamnă, tradus în economie, o producţie atât de mică de bunuri încât populaţia ajunge să flămânzească, să tremure de frig etc. Cei care încă nu ne-am pierdut de tot memoria ne amintim că am trăit o asemenea perioadă, pe vremea socialismului victorios şi a economiei planificate centralizat. Aşa că ideea cu coordonatorul central şi general e cât se poate de proastă.

Se pare că singura soluţie viabilă este să fie lăsat sistemul să-şi revină singur şi să ne resemnăm cu faptul că blocajele periodice nu pot fi evitate.
Tot ce se poate face este o supraveghere de natură să împiedice participanţii să-şi dea reciproc în cap sau să-şi facă loc cu forţa, tamponând maşinile şi împingându-le pe unele în afara cercului. Nu de alta, dar un asemenea „libertarianism” ne-ar întoarce în evul mediu, perioadă în care crizele se rezolvau cam din topor. Literalmente!

Stupuş circulant

Nu ştiu de ce, dar cred că experimentul ăsta ilustrează foarte bine mersul economiei mondiale. Din când în când, aparent fără motiv, se opreşte, iar blocajul se transmite în tot lanţul. Apoi iar porneşte şi o ia de la cap.
Se pare că oricât de deştepţi ar fi economiştii care o manevrează, economia nu poate funcţiona decât dintr-o criză în alta.