Așteptări

În primul rând, nu cred că e cazul să ne îmbătăm cu apă rece, ca americanii cu Obama.

Totuși, îmi place ce a spus Iohannis acuma, după preluarea funcției:

„Preşedintele trebuie să fie un model pentru societate. Modul în care se comportă, în calitatea de personaj public, trebuie să inspire naţiunea, nu să suscite ironii. Credeţi-mă, este o abordare nouă pentru România”

Din păcate se înșală în privința unui amănunt: nu e o abordare nouă. Și Băsescu a fost un model pentru foarte mulți concetățeni, care i-au copiat bădărănia și mitocănia și și-au însușit în totalitate concepțiile lui sociale despre „ăla slabu” care îl ține în spate pe „ăla grasu”. După ieșirea lui publică împotriva profesorilor, care sunt plătiți prea mult pentru alea 4 ore pe care le „stau” la școală, am avut ocazia să ascult „pe viu” perorații identice împotriva neproductivilor din învățământ, care nu fac altceva decât să consume degeaba, ca niște asistați sociali ce sunt. Și asta din partea unor negustori de piei de cloșcă care se dau peste cap să „prindă” contracte „cu statu” – plătite de la buget, car’va’zică... Că de! piața liberă e grea; tot mai bună e o pilă, o cunoștință, o relație...

Pe de altă parte, mă bucur că Iohannis a înțeles că el trebuie să fie un model de comportament civilizat. Este cel mai important lucru pe care îl aștept de la el. Sunt curios dacă o să reușească să transmită asta și spre eșaloanele inferioare.

Cam greu de crezut, dacă vor reveni foștii pedeliști în scaunele de șefi prin deconcentratele județene, așa cum se prefigurează...

Marea manipulare

Da, am fost manipulați. Și mă bucur că s-a întâmplat asta. La fel cum mă bucur de căderea lui Ceaușescu, fapt întâmplat tot datorită unei manipulări similare cu cea care ne-a împins să-l votăm pe Iohannis.

Bine, eu nu am avut nevoie de niciun brânci în direcția asta, chiar dacă l-aș fi vrut mai degrabă la Victoria, după cum scriam cu vreo cinci ani în urmă. Dar e bun și Cotroceniul, că doar și cozonacul poate ține loc de pâine. Măcar pentru faptul că o să rămână acolo cinci ani, nu câteva luni, cât preconizam eu că i-ar fi timpul de viață de premier.

Pe de altă parte, nici eu, nici majoritatea susținătorilor lui, nu credeam că va câștiga în fața mașinii pesediste de făcut voturi. N-au crezut asta nici sondorii de meserie ai micului Tipătescu în frunte cu samuraiul (care-i și întrece), că și lor cititul în stele și în cafea, precum și jurămintele de credință din partea specialiștilor în recolte record de voturi, le dădea favoritul drept câștigător cu zece lungimi.

La aflarea rezultatului, echipa doctorașului cel viteaz s-a opărit foarte și, mai scrâșnit, mai mârâit, au scuipat printre dinți că cineva i-a manipulat pe români mai bine ca ei. Evident!

Că doar metodele pesediste de manipulare au rămas la nivelul rudimentar de pomeni, spectacole de pupat icoane și îndemnuri din fața altarului, precum și subtile amenințări din partea primarilor adresate sătenilor care sigur mai au nevoie de bunăvoința lor. Ba chiar samuraiul în persoană a lăsat deoparte pentru un ceas zeflemeaua la adresa „pufoșilor” și a compus o scrisoare patetică adresată celor de-un leat cu el, încercând să-i convingă că seniorul lui e un om la fel ca oricare altul dintre ei. (Ceea ce s-a și văzut imediat după eveniment, când s-a dus să-și înece amarul într-o crâșmă din Dubai, ca oricare altul dintre ei.) Și toate astea cu scopul de a-i face pe oameni să voteze așa cum nu doreau.

Dar manipularea perfectă e cea care-i convinge pe oameni să facă exact ceea ce-și doresc. Pare ciudat, dar așa s-a întâmplat și acum 25 de ani, când toți doream căderea lui Ceaușescu, dar nimeni nu îndrăznea să facă nimic în sensul ăsta. Și atunci, cineva, de undeva, ne-a împins să facem ceea ce doream să facem, dar n-am fi făcut dacă eram lăsați în boii noștri.

Așa și acum. Cei două milioane pe care nu-i aștepta nimeni la urne doreau să voteze, dar erau convinși că nu merită efortul, fiindcă oricum câștigătorul se vedea de la o poștă. Și atunci, cineva, de undeva, i-a împins să iasă din casă și să voteze așa cum doreau s-o facă. Mecanismul concret folosit a fost descris deja prin toate ziarele și a constat în esență în transformarea dreptului la vot într-o problemă de viață și de moarte discutată peste tot, în mass-media dar mai ales în stradă, până a devenit subiect și în discuțiile casnice.

Restul a mers de la sine, bulgărele s-a rostogolit, iar două milioane dintre alegătorii pasivi, cărora nu le păsase niciodată de dreptul la vot, au hotărât să-i tragă un dos de palmă peste bot PSD-ului. Ceea ce-și doreau de mult, dar considerau că este inutil.

Așa că manipularea grosolană făcută de echipa pesedistă n-a avut nicio șansă. Da, trebuie să recunosc că samuraiul s-a bătut cum a știut mai bine, cu toate armele pe care le-a avut la îndemână, iar unii îl admiră pentru asta. Eu nu pot. Samuraii și-au avut rolul lor într-o societate feudală, în care loialitatea față de senior era singura cale onorabilă, iar ei erau simple unelte, nu cetățeni. Eu nu-mi doresc să trăiesc în feudalism, mi-a ajuns perioada bolșevică. Într-o societate democratică, nu pot admira un cetățean care de bunăvoie se pune în slujba unui stăpân despre care știe că este lipsit de caracter și demnitate și își face un titlu de glorie din loialitatea sa. Asta e loialitate degeaba.

Dirijorii

În timp ce susținătorii lui Iohannis se luptă ca leii pentru jumătate de procent din diaspora, Ponta își mai bagă netulburat vreo 5 procente suplimentare în turbincă. De aici, de sub nasul nostru. Și nu cred că sunt obținute prin vot multiplu, ci prin vot dirijat. Prin munca activiștilor pe tarlaua partidului, cum explica un cunoscut specialist din Satu Mare: „Toți facem așa!”.

Legal, car’va’s’zică!

După 68 de ani

Un ins mergea supărat pe stradă înjurând de zor regimul: „Fir-ar al hăluia de regim! Lua-l-ar să-l ia de regim! Sta-i-ar în gât regimul!...” și așa mai departe pe tema regimului. Un cetățean responsabil, cu ochi albaștri și haine de culoarea trotuarului, îl acostează discret și-l trage într-un colț mai ferit, aplicându-i pe loc un chestionar scurt și la obiect, pesemne pentru un sondaj de opinie: „Da’ ce nu-ți convine, dom’le, la regim?”. „Da’ ce-ar putea să-mi convină? Fir-ar al dracu’ de doctor cu regimul lui cu tot!” răspunde supăratul, și mai supărat. „A, despre doctor e vorba?” se luminează acoperitul responsabil și dă să plece. Dar după doi pași, se întoarce amuzat și întreabă într-o doară: „Care e, dom’le, doctoru’ ăla, de-l înjuri așa cu foc?”

„Cum care doctor? Doctor Ponta!”

Apă rece

Văd amploarea manifestațiilor și mulțimea discuțiilor și articolelor pe tema voturilor din străinătate pierdute, și am senzația că ceva nu e în regulă în toată agitația asta.

Dacă ne uităm cu un minim de atenție, observăm că, în total, din străinătate au venit cam 1,6% din voturi. În situația în care toți cei care au stat la cozi dar nu au reușit să voteze ar fi votat cu Iohannis, acesta ar fi avut un plus de maxim jumătate de procent. Asta este miza zbaterii actuale: jumătate de procent. Prea multă energie risipită pe o țintă minusculă.

Bineînțeles că este important ca toți cetățenii să aibă posibilitatea să voteze, dar să transformi discutarea acestui drept cetățenesc în singura temă de campanie electorală, cu o asemenea risipă de forțe, mi se pare stupid.

Ne îmbătăm cu apă rece dacă ne închipuim că voturile românilor din străinătate l-ar putea face președinte pe Iohannis. Are de recuperat un handicap de cinci procente, de vreo zece ori mai mult. Ceea ce până acum nu prea a reușit, lucru ce se va vedea peste o săptămână.

Va fi un duș cu apă rece.

Muncă?

Nu înțeleg ce-o fi în capul lui Iohannis de ne cheamă la muncă tocmai acum, de alegeri, când toată țara e-ntr-un bairam:

„Eu mă angajez pentru o naţiune care este respectată, o ţară în care legile funcţionează, o Românie a bunăstării şi a locurilor de muncă.”

Cu asta ne-a pierdut. A uitat cu cine vorbește.

Cu totul altceva era dacă ne chema la un mic, la o bere...

Miticii, sasul și ardelenii

Mă uitam la procentele cu prezența la vot pe județe și mă miram de slaba mișcare a ardelenilor tocmai acum, când au ocazia să aleagă un ne-mitic autentic, chiar standard am putea zice. Dar m-am lămurit: dacă ar fi ieșit masiv la vot și l-ar fi împins pe Iohannis spre Cotroceni, în următorii cinci ani nu s-ar mai fi putut plânge că-s persecutați de mitici.

Să se lipsească ei de cea mai mare plăcere pe care o au?

De ce nu?

S-a născut întrebarea: De ce au apărut atât de multe articole din categoria „de ce nu votez Macovei?”

Acuma, fiindcă tot e degeaba, o să pun și eu o cărămiduță la teoria conspirației antiMacovei, așa, pe ultimul metru.

În primul rând nu mi-a plăcut programul ei în care spune că vrea un stat minimal care să se ocupe doar de apărare, siguranță, monedă și fiscalitate, diplomație. Eliminarea educației și a sănătății din această listă nu mi se pare că duce spre un stat modern ci către unul primitiv. Și statul de tip feudal era minimal și se ocupa doar de apărare, siguranță, fiscalitate și diplomație și nu mi se pare a fi un model demn de urmat. E adevărat că noțiunile astea aveau un alt conținut în vremurile alea, dar în esență, statul doar de astea se ocupa. Cu educația și sănătate se descurca fiecare individ cum se pricepea.

Din tot programul ei se vede că are o singură idee: parchetul să verifice totul, peste tot. În sine, ideea de a pune justiția la treabă nu-i rea, dar când devine obsesie pare a te duce spre un stat mai degrabă polițienesc, decât democratic. Nu știu de ce, dar asta îmi amintește de Ceaușescu care în fiecare discurs insista pe „întărirea continuă a rolului partidului în toate sectoarele de activitate”.

Se mai argumentează că votul pentru Macovei ar arăta că este necesară o nouă „construcție politică”, adică un nou partid de buzunar, de parcă nu ar fi destule. Cu alte cuvinte, Macovei e supărată că pedelimea nu a pus-o în fruntea bucatelor și acuma vrea să aibă și ea partidul ei de jucărie. Ce, numai Udrea?

Chiar merită un asemenea moft irosirea unor voturi care ar fi mers la Iohannis? Iarăși se argumentează că voturile nu se irosesc, că în turul doi tot la Iohannis vor ajunge. Dar nu se ține seama de faptul că „alegătorul român standard” este mereu alături de cel care arată că are putere, conform principiului „Să nu te pui cu stăpânirea”. Iar Ponta a arătat din plin că are puterea să „dea” (pomeni, amnistii fiscale, pensii...) și puterea de a-i urechea pe procurorii care vor să desființeze locuri de muncă. Iohannis nu-și poate demonstra puterea decât prin numărul de voturi din primul tur. Un 35% ar arăta mult mai bine decât acel 28% care se prevede, și în turul doi ar mai atrage votanți care, dacă îl vor vedea „slab”, cu puține procente, îl vor prefera pe Ponta cel puternic. Asta este principala influență negativă a votului pentru Macovei. Pentru un moft!

Nici campania nu mi s-a părut că o pune într-o lumină favorabilă. Discuțiile cu pisica sunt de-a dreptul puerile, iar intrarea cu motocicleta în studio e un spectacol în genul Elenei Udrea. Se pare că cel puțin în subconștient, Macovei concurează cu Udrea. Pesemne pentru moștenirea Băsescu.

Cât despre simbolul ales, se pare că vrea să ne spună că ea știe să pună punctul sub „M”, de la „mirare”.

Intelighenția

„Intelectualii lui Băsescu” au muncit din greu și i-au făcut partid Elenei Udrea. Acum muncesc iarăși din greu să îi facă partid Monicăi Macovei... Pentru că e limpede că ăsta e singurul scop al candidaturii ei la prezidențiale.

Bineînțeles că ei nu au știut că PMP-ul care se năștea cu ajutorul lor este pregătit pentru Udrea, nici nu s-au gândit la asta și au fost tare dezamăgiți când s-a întâmplat. Cum ar fi putut să se gândească? Doar sunt intelectuali!

Când va lua ființă partidul Macovei, tot datorită străduințelor lor, vor fi cu siguranță din nou dezamăgiți, fiindcă politica (și partidele), după cum s-a văzut de atâtea ori, nu funcționează după mintea lor.

Între timp, datorită și susținerii lor neobosite pentru Macovei, micul Tipătescu înaintează cu pași mari spre Cotroceni. După cum arată acum situația, PSD-ul nu mai poate fi oprit din lejerul drum spre dominarea tuturor puterilor statului, inclusiv Justiția a cărei independență respectivii intelectuali se laudă că o sprijină. Singura șansă să nu se ajungă la așa ceva este susținerea și promovarea pentru funcția de președinte a unui singur candidat puternic al opoziției.

Dar cum ar putea ei să se gândească la asta? Doar sunt intelectuali! Degeaba.

Coana Mița...

...motociclista.

Bănuiesc că ar fi vrut să sară cu parașuta, dar i-a luat-o alta înainte. Eu credeam că modul ăsta de abordare a campaniei este specific Elenei Udrea, dar uite că are totuși (cel puțin) o admiratoare secretă pentru care o campanie electorală este un joc de societate.

Dacă Monica Macovei nu se ia în serios, de ce aș lua-o eu? De ce s-o votez?

Parcă văd că, dacă va câștiga, în următorii cinci ani tema de bază a „tocșoaelor” precum și problema principală a românilor, dezbătută cu toate ocaziile și în toate „locațiile”, ar fi dacă e corect să spunem „doamna președintă” sau „doamna președinte”.

PDL-u’ n-o peritu...

Am auzit diverse persoane plângând de mila PDL-ului, cum a fost halit de PNL de n-a mai rămas nici numele din el... cum gem sărmanii pedeliști sub călcâiul crunților peneliști...

Se pare că teatrul de doi bani jucat de pedeliști, prin care s-au străduit să arate cât de afectați sunt de renunțarea la numele partidului (nume cu tradiție, încărcat de glorie, călit în lupte...), a dat roade. Uite că s-au găsit unii să-i creadă.

După părerea mea, realitatea este exact pe dos: din PNL s-ar putea să rămână doar numele, exact cum s-a întâmplat cu PSD. Își mai amintește cineva de Sergiu Cunescu?

Organizațiile județene ale PDL sunt mult mai organizate decât cele similare ale PNL, așa că este foarte probabil ca noul PNL să aibă conduceri locale din vechiul PDL.

Iar la centru sunt două variante:

1. Iohannis ajunge președinte și pleacă din partid, iar conducerea e preluată de Blaga și ai lui.

2. Iohannis pierde alegerile (sau nici nu ajunge să candideze) și, în urma eșecului, e obligat să demisioneze, iar conducerea e preluată de Blaga și ai lui.

Asta pentru că, deși Blaga nu are pic de carismă, are totuși o gașcă bine organizată, ceea ce despre peneliști nu prea se poate spune.

Și mai e și trecerea PNL în barca PPE, acolo unde PDL are deja cunoștințe și relații care nu sunt deloc lipsite de importanță.

Cum s-a ajuns aici? Cred că se lucrează de mult timp la „proiectul” ăsta. Îmi amintesc că prin ianuarie 2005 (parcă) Băsescu arunca o vorbă despre iminenta unire dintre PD și PNL, moment în care Tăriceanu a sărit ca ars și prietenia cu Băsescu a dispărut instantaneu. A urmat apoi încercarea de preluare prin înființarea PLD, cu succes îndoielnic; dar ăsta a fost un pas urmat de alți pași care au dus până la actuala fuziune. Pohta ce-a pohtit-o Băsescu!

Nu cred că Băsescu e scos din cărți, cum pare la prima vedere. Sunt mari șanse ca peste un an sau doi să devină președintele PNL. La fel cum Iliescu a devenit președintele PSD, după ce l-a „unit” cu PDSR.

Iohannis nu e bun

Păi cum să fie bun de președinte dacă nu e „rău de gură”, nu face bășcălie, nu știe ce-i miștocăreala... Nu îndeplinește cerințele din fișa postului: Președintele trebuie să ne distreze!!! Să le-o zică la dujmani!

În sprijinul acestei afirmații am la îndemână o dovadă clară, un comentariu al unui „patriot național” la un articol (nu importă subiectul) dintr-un ziar:

„Bravo Base ! ce m-ai distrat :)))))

O sa ne lipsesti Traiane, cu tine mai iesea de-o bascalie.”

Din păcate individul ăsta nu e unicat, este doar un exemplar dintr-o mulțime care mi-e teamă că s-ar putea dovedi majoritară.

Ieslea

Citesc pe contributors o amintire a lui Gabriel Liiceanu despre Alexandru Dragomir:

„Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru.

– Aha, deci scrieți!, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. Și atunci de ce nu publicați?, am continuat.

– Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!

– Atunci de ce scrieți?

– Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.

– De ce?

– De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

Întâmplarea asta îmi amintește o alta, de prin ’83, cu protagoniști mult mai puțin iluștri.

În vremurile acelea mă străduiam să-i conving pe elevii unui liceu agroindustrial că învățând (nu memorând) câteva noțiuni elementare de fizică poți căpăta deprinderea să gândești cu neuronii proprii.

La clasa a XI-a, de viitori zootehniști, am fost întrebat la un moment dat:

– De ce să învățăm cum se mișcă electronul ăla, de vreme ce, oricum, noi tot la coada vacii ajungem?

Deși întrebarea (foarte bună și mereu actuală) m-a luat prin surprindere, am găsit pe loc un răspuns, zic eu, potrivit contextului:

– Ca să existe o deosebire între cei care se află de o parte și cei care se află de cealaltă parte a ieslei.

Cred că asta ne definește ca oameni: simțim nevoia să înțelegem. Pentru asta ne folosește rațiunea.

De asta sunt împotriva modului în care se „predă” acum religia în școlile din țara asta. Este o metodă de reprimare a rațiunii, este un sistem profund antiuman.

„Pă pariu?”

Nu se votează, ci se pariază.

Alegătorul nostru național nu pune ștampila pe cel pe care-l vrea ales, ci pe cel pe care-l bănuiește câștigător. Asta, din dorința de a se simți și el în tabăra câștigătoare, nu că ar câștiga ceva cu adevărat. „L-am votat, fir-ar și lua-l-ar...” Nu-l simpatizează, știe că e tâlhar, dar îl votează fiindcă nu vrea să se pună rău cu cei care au puterea.

În aceeași ordine de idei, CTP amintește de argumentul unei babe care, acum vreo 15 ani, întrebată de ce a votat cu Iliescu, a răspuns că Iliescu e președinte, d’aia! „Să nu te pui cu stăpânirea” este o vorbă pe care am auzit-o chiar eu, tot cam cu 15 ani în urmă, și m-am convins cu timpul că este principiul fundamental al „cetățeanului” român. Cetățean care fentează statul cu orice ocazie, dar nu se contrează fățiș cu el nici atunci când are dreptul. Pentru că statul este în continuare, pentru români, stăpânirea.

Interesant este că de curând am citit pe un blog cu pretenții un motiv practic identic, dar argumentat sofisticat: nu votez cu cei care nu au șanse, ca să nu irosesc votul. Chiar dacă cei cu șanse sunt niște javre patentate, îi votăm pentru că au mai fost aleși, așa că vor fi în continuare aleși în virtutea inerției (am auzit că asta e ultima virtute care ne-a mai rămas). Vrem o clasă politică înnoită, cu oameni noi, dar nu-i votăm pe cei noi fiindcă n-au șanse...

Așa că mergem la urne ca la casa de pariuri: hai să-i ghicim pe câștigători, ’r-ar pielea lor a dracu’...

Deplasare

După ocolul printre mărimile fizice, revin la detalierea promisă anterior.

Așa cum am spus cu ocazia respectivă, „obiectul” în mișcare studiat în cadrul cinematicii este mobilul. Dar pentru a găsi legile mișcării, e nevoie să stabilim mai întâi ce este ea și care-i sunt caracteristicile.

Cel mai simplu mod de a descrie mișcarea unui mobil este să îl imaginăm la un moment dat într-un loc și la un moment ulterior în alt loc. Cu alte cuvinte, mobilul și-a schimbat poziția o dată cu trecerea timpului, adică s-a deplasat. Drept pentru care s-a inventat mărimea fizică deplasare pentru a putea măsura cât de mult/puțin s-a mișcat mobilul.

Ca să fie (cât de cât) mai limpede, am reprezentat povestea asta printr-un desen în care A este punctul în care se găsea mobilul la momentul inițial, iar B este punctul în care a ajuns ceva mai târziu. Cu alte cuvinte, s-a deplasat din punctul A în punctul B într-un anumit interval de timp. Ca să sugerez acest fenomen (sau proces, ca să folosesc un cuvânt ceva mai „tehnic”), am desenat o săgeată cu coada în A și vârful în B și am obținut astfel reprezentarea grafică a mărimii fizice de proces numită deplasare.

La prima vedere, această mărime fizică pare a fi un vector, dar cum nu e bine să ne luăm după aparențe, e preferabil să o supunem unui test: vom verifica dacă deplasările se adună ca vectorii.

Lăsăm mobilul pomenit mai sus să își continue mișcarea și să ajungă în punctul C. Deci a efectuat două deplasări succesive: AB și BC, reprezentate în desen prin două săgeți, a doua având originea în vârful primeia.

Luând în considerare fenomenul în ansamblu, putem spune că mobilul a plecat din A și a ajuns în C, adică a efectuat o deplasare de la A la C, ceea ce ne permite să desenăm această deplasare rezultantă printr-o săgeată cu originea în A și vârful în C.

În final, desenul a căpătat un aspect foarte familiar. Nu, nu este un elefant înghițit de un boa, deși seamănă oarecum cu o pălărie (chinezească), ci este reprezentarea grafică a adunării vectorilor prin metoda triunghiului. Acuma chiar putem afirma cu certitudine că deplasarea este o mărime fizică vectorială, deoarece se supune regulii de adunare a vectorilor. Iar ceea ce am desenat poate fi scris simbolic astfel:

Bineînțeles că deplasarea se poate nota și cu o singură literă, cum se obișnuiește în general pentru vectori, relația de mai sus devenind

unde am definit

Modulul vectorului deplasare este distanța dintre două puncte: originea și vârful vectorului, adică punctul de pornire și cel de sosire al mobilului.

Deci deplasarea este mărimea fizică vectorială care arată de unde a plecat și unde a ajuns un mobil într-un anumit interval de timp. Dar nu arată și pe unde a trecut mobilul. Această informație o putem obține desenând traiectoria parcursă de mobil în timpul mișcării.

Traiectoria este o linie care poate fi imaginată ca fiind trasată de mobil în timpul mișcării sale. Evident că este tot un model, nu un obiect real.

Revenind la exemplul de mobil amintit anterior (automobilul care se deplasează între două localități), se poate modela foarte bine șoseaua cu traiectoria. Bineînțeles că șoseaua nu este filiformă, bineînțeles că automobilul nu merge tot timpul în lungul șoselei (mai trece de pe o bandă pe alta, mai face o depășire, mai dă în gropi…), dar astea sunt amănunte neesențiale în fenomenul studiat: deplasarea automobilului pe șosea între două localități. Așa că șoseaua poate foarte bine să fie considerată o simplă linie (deci fără lățime sau grosime), cu rol de traiectorie pentru mobilul în discuție.

În figura alăturată am desenat o posibilă traiectorie pentru mobilul respectiv. Se observă că drumul pe care s-a mișcat mobilul între A și C este cu totul altul decât deplasarea AC și chiar și decât deplasările succesive AB și BC. De asemenea, se vede că distanța parcursă de mobil pe traiectorie este alta decât lungimea deplasării – de obicei mai mare, doar în cazuri particulare fiind egală cu aceasta. Și așa, ne-am mai ales cu o mărime fizică, scalară de data aceasta, și anume distanța parcursă de un mobil.

Deoarece modulul deplasării este distanța între două puncte, în SI (Sistemul Internațional de unități) unitatea lui de măsură este metrul (m). Evident că și distanța parcursă de mobil are ca unitate de măsură tot metrul.

E bine de remarcat (și de reținut) că mărimi fizice diferite pot avea aceeași unitate de măsură.

Poștașul sună întotdeauna...

De câteva zile face carieră pe web o nouă scrisoare „emoționantă” expediată prin intermediul foii de examen de o elevă nemulțumită de școală. Bineînțeles că ar avea o mulțime de motive să fie nemulțumită, dar în această scrisoare se ocupă doar de relația elev-profesor.

Eu m-am împiedicat de prima frază și cu greu am reușit să trec și prin restul scrisorii: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din fața mea.”

Nu pot eu impune cuiva ce să-l intereseze, dar cred că la școală ar fi de dorit ca pe elevi să-i intereseze în primul rând materia predată de un profesor și foarte puțin omul din fața lor. La școală te duci în primul rând să înveți, nu să socializezi cu profesorii.

Am trecut și eu prin școală, am avut profesori de toate felurile, unii mai buni, alții mai răi, unii mai deștepți, alții mai proști... Dar am constatat că întotdeauna poți să înveți ceva, indiferent de calitatea profesorului. Trebuie doar să vrei să înveți, nu doar la nivel declarativ, ci să simți cu adevărat nevoia de a învăța. Și mai ales să nu rămâi blocat în fața întrebării, devenită deja clasică, „Da’ la ce-mi trebuie mie asta?”. Și vei constata că și de la orele unui profesor prost poți învăța ceva: de exemplu, ai ocazia să îți dezvolți spiritul critic comparându-i spusele cu scrisele din manual. Evident, trebuie să fii capabil să înțelegi un text scris, iar testele PISA spun că mulți dintre tinerii noștri școleri stau cam prost cu această competență.

Da, e mai plăcută o „discuție despre viață” cu un profesor care n-are chef să-și facă orele, decât să te concentrezi asupra unor subiecte eminamente plicticoase, mai ales dacă profesorul nu zâmbește. Că doar știe toată lumea că la școală se pierde vremea cu niște chestii plicticoase pe care nu le înțelege nimeni și care nu folosesc la nimic. Și oricum, dacă vrei să treci examenele trebuie să „iei ore”, că profesorii de la clasă nu vor să te învețe nimic. Că-s răi. Și-ai dracu'. Și nu zâmbesc!

Da, e mai plăcută o asemenea oră... Dar e școală degeaba.

Mărimea fizică contează

Mărimea fizică nu e un moft, ci a apărut din necesitatea de a compara obiecte și fenomene.

Două obiecte pot fi comparate în mai multe feluri, din mai multe puncte de vedere, cu alte cuvinte, după caracteristici/proprietăți diverse.

Proprietatea vizată, asta este esențială, asta trebuie precizată de fiecare dată când vrei să faci o comparație. Fiindcă o întrebare de genul: „Comparând obiectele A și B, care dintre ele este mai mare?” este cel puțin ambiguă și permite mai multe interpretări:

- Care este mai voluminos?

- Care este mai greu?

- Care este mai lung?

- Care acoperă o suprafață mai mare?

Deci, dacă vrem să le comparăm, trebuie mai întâi să precizăm proprietatea obiectului pe care vrem să o folosim în comparație, altfel vorbim degeaba.

Apare imediat o altă problemă, și anume că acest procedeu, al comparării obiectelor două câte două, este cel puțin greoi, ba chiar imposibil în momentul în care vrem să-l generalizăm la foarte multe obiecte, mai ales că unele nici nu pot fi puse alături unul de altul pentru a le vedea și compara „din ochi”. Soluția este atașarea de proprietatea respectivă a unei mărimi fizice care prin definiție are calitatea de a fi măsurabilă. Deci ăsta e scopul ei în viață: să fie măsurată. Bineînțeles că pentru asta trebuie să fie dotată și cu o unitate de măsură, cât mai precis definită și acceptată de-a lungul și de-a latul Pământului.

O primă observație este că există și unele mărimi fizice cu o dotare mai precară, lipsite fiind ele, încă de la naștere, de unități de măsură.

O altă observație necesară este că există pe lume mai multe sisteme de unități de măsură în ciuda punerii la punct a Sistemului internațional de unități (SI) care s-a dorit (dar n-a prea reușit) a fi o standardizare definitivă și universală a domeniului. În această faună se distinge sistemul de măsuri englezesc despre care umblă vorba că ar putea fi considerat cel mai absurd din lume dacă nu ar exista sistemul monetar englezesc.

Dar nu am de gând să mă pierd în jungla sistemelor de unități, a etaloanelor și a metodelor de măsurare, așa că revin la mărimile fizice, precizând încă o dată că ele reprezintă măsuri ale proprietăților obiectelor. Pentru mai multă rigoare, în loc de „obiect” mă voi strădui să folosesc un termen mai sofisticat și mai general, anume sistem fizic.

Cred că n-ar fi rău să dau totuși câteva exemple de proprietăți generale ale sistemelor fizice, mărimile fizice aferente și unitățile de măsură din dotarea acestora:

- întinderea (proprietatea unui sistem fizic de a ocupa spațiu) – volum (mărimea fizică) – metru cub (unitatea de măsură)

- dimensiunea liniară (orice obiect are trei dimensiuni liniare, ale căror denumiri sunt pur convenționale: lungime, lățime și înălțime) – lungime – metru

- inerția (proprietatea unui sistem fizic de a nu se lăsa scos din ale lui cu una cu două) – masă – kilogram

- starea de încălzire – temperatură – kelvin

- starea de mișcare – viteză – metru pe secundă

- proprietatea de a efectua lucru mecanic – energie – joule

Adevărul e că în cele spuse de mine mai sus s-a strecurat (intenționat) o omisiune. Am vorbit doar despre o parte dintre mărimile fizice, și anume mărimile fizice de stare. Dar, în afară de sisteme (obiecte), fizica studiază și fenomene (procese), care sunt transformări suferite de sisteme, de obicei în urma interacțiunii dintre ele. Iar aceste fenomene sunt și ele caracterizate de proprietăți care trebuie comparate cu altele similare. Așa că și acestor proprietăți ale fenomenelor au fost atașate mărimi fizice numite, evident, mărimi fizice de proces.

Vreo două-trei exemple ar fi utile:

- mișcarea (schimbarea poziției unui sistem) – deplasarea – metru

- schimbarea stării de mișcare – accelerație – metru pe secundă la pătrat

- interacțiunea – forță – newton

Cele mai multe mărimi fizice sunt obținute prin combinarea altor mărimi fizice, așa încât, în unele cazuri, proprietățile pe care le caracterizează nu pot fi puse ușor în evidență și nu pot fi exprimate printr-un cuvânt sau printr-o expresie simplă. Așa că se folosește denumirea mărimii fizice și pentru proprietatea respectivă, acest lucru creând uneori mici (dar regretabile) confuzii.

Trebuie să menționez și cazul cu totul special al timpului, care nu poate fi definit și a cărui natură este în continuare discutată și de fizicieni și de filosofi. Dar, pentru necesitățile fizicii clasice ne putem mulțumi cu ceea ce percepem în mod intuitiv că este timpul, ne bucurăm că îl putem măsura folosind fenomene periodice (repetitive), ne resemnăm că trece și nu se mai întoarce, și îi agățăm de coadă o mărime fizică pe care o numim timp și o unitate de măsură numită secundă.

Din ce am spus până acuma, cred că rezultă clar că mărimile fizice, măsurabile fiind, se exprimă prin numere, ceea ce le face ideale pentru transpunerea în formule matematice a relațiilor dintre ele, rezultând astfel modelarea matematică a fenomenelor prin care trec modelele abstracte care sunt studiate de fizică, așa cum spuneam cu altă ocazie.

În acest fel, legile fizicii se exprimă prin formule care pot fi prelucrate matematic, ajungându-se astfel la rezultate care reprezintă predicții care pot fi verificate în practică, prin experimente. Dacă rezultatele experimentelor nu corespund cu predicțiile respective, modelul folosit este abandonat și se caută altul mai trainic și mai frumos.

Mobilul

Îmi cer scuze celor care au nimerit aici căutând „smarfoane”. Subiectul e altul.

Am de gând să dau un exemplu de model folosit în fizică, de fapt chiar în mecanica pe care am masacrat-o data trecută – mai precis, în cinematică. Precizarea este necesară fiindcă și mecanica este împărțită în câteva subdomenii de studiu: cinematica, dinamica și statica.

În cadrul cinematicii este studiată mișcarea, adică legile ei, fără a fi băgate în seamă cauzele care o generează sau o modifică. În urma acestui studiu, s-a constatat că mișcările pot fi clasificate în mai multe categorii, fiecare cu legile ei specifice. Dar asta voi detalia ceva mai târziu.

Bineînțeles că pare absurd să vorbești despre „mișcare” așa, în general, fără să spui în primul rând „cine” sau „ce” se mișcă. Și așa, apare necesitatea inventării unui obiect special, dotat cu cât mai puține caracteristici, dacă s-ar putea, doar cu una singură: să se miște.

Adică nu are nevoie de volum și nu are nevoie să interacționeze cu nimic. Așa s-a inventat mobilul: un punct geometric care se mișcă. Deci nu are nici masă, nici dimensiuni. Nu poate decât să se miște. Evident că un asemenea obiect nu există în realitate și pare surprinzător cât de folositor s-a dovedit a fi acest obiect inexistent, cu ajutorul căruia s-au stabilit legile mișcării.

Succesul acestui extrem de simplu model ne spune că, deși sistemele fizice reale nu seamănă deloc cu modelul imaginat, în anumite situații, în care se pot neglija anumite caracteristici, sistemul respectiv îndeplinește criteriile de existență a acestuia.

Exemplul banal care se împinge în față de obicei pentru ilustrarea acestui adevăr este de genul planificării unei deplasări cu automobilul între două localități. Ca să se poată calcula timpul necesar pentru aceasta, trebuie cunoscută distanța dintre cele două localități și viteza de deplasare a automobilului. Nu este importantă nici masa automobilului, nici puterea motorului, nici câte locuri are, nici culoarea... Singurul lucru important este că se poate deplasa. Și uite că, deși în realitate nu seamănă nici pe departe cu un punct geometric, automobilul este perfect modelat de un mobil – dar numai pentru problema concretă prezentată. În alte situații, o parte din caracteristicile automobilului, neglijate acum, se pot dovedi esențiale și trebuie luate în considerare. Luând acest exemplu ca model, este evident că se pot construi și alte exemple similare.

Mai sus am pomenit en passant de „timp”, „distanță” și „viteză” fără să mă opresc pentru a le prezenta. Noțiunile astea sunt „mărimi fizice” necesare pentru studierea mișcării.

Dar „mărimea fizică” este o noțiune mult mai generală, prezentă prin toate cotloanele fizicii, și, de vreme ce o să mă ciocnesc de ea mereu pe acolo, merită să îi acord puțin mai multă atenție chiar acum, la început de drum.

Mecanica nu există

După ce am lămurit definitiv ce este fizica și ce vrea ea, ar fi cazul să intrăm și în ceva amănunte despre alcătuirea ei internă.

Prin tradiție, primul domeniu al fizicii pe care îl întâlnim, când ne încumetăm să-i călcăm teritoriul, este mecanica. O primă observație pertinentă, fundamentală și de nezdruncinat este că menirea ei principală este să taie cheful de fizică oricărui îndrăzneț, dar se pare că nu-i reușește figura chiar cu toți.

Trecând peste aceasta, putem bănui că mecanica se dedică trup și suflet studiului fenomenelor mecanice, așa cum electromagnetismul studiază fenomenele electromagnetice, iar fizica atomică pe cele atomice. Ca să nu mai bat apa în piuă, o iau pe scurtătură și afirm simplu că asemenea bănuială e degeaba.

Și asta pentru simplul motiv că nu există interacțiuni mecanice.

Din tot ce s-a muncit până în ziua de azi pe ogoarele înfrățite ale fizicii, s-a constatat că există în natură doar patru tipuri de interacțiuni: gravitațională, electromagnetică, nucleară și slabă. După cum se vede, de cea mecanică nici urmă. Din acest punct de vedere, mecanica rămâne fără obiectul muncii încă înainte de a se apuca de ceva.

Acuma, că am stabilit clar că mecanica e degeaba, răsuflăm ușurați, îi întoarcem spatele și hotărâm că putem deschide ușa unui domeniu cu adevărat important al fizicii, cum ar fi nucleara, teoria gravitației sau măcar electromagnetismul, dacă nu suntem prea grăbiți și nu vrem Nobelul chiar la toamnă. Surpriza pe care o găsim în spatele ușii respective este că întâlnim o mulțime de mărimi fizice apărute de nicăieri și guvernate de legi obscure care de asemenea par inventate ad-hoc. Din păcate sunt mulți care nu se sperie de asemenea fleacuri și se avântă cu hărnicie să memoreze formulele astea așa cum le văd, fără cap și coadă, și apoi să memoreze rezolvări de probleme, cât mai multe probleme... Și apoi se laudă că știu termodinamica și electricitatea la perfecție dar nu pot să înțeleagă deloc mecanica.

Și totuși... Care e abordarea corectă? Oare există o abordare corectă, o ușă de intrare corectă pe domeniul fizici? Bineînțeles, altfel n-ar putea s-o înțeleagă nimeni.

Așa că revenim la mecanică și ne uităm cu mai multă atenție și respect la ea, chiar dacă nu are un domeniu specific, cu interacțiuni specifice, de studiat. Pentru că tocmai asta îi conferă generalitatea care o face indispensabilă celorlalte domenii ale fizicii. Deși în aparență este foarte concretă și intuitivă, de fapt are un înalt grad de abstractizare și în cadrul ei sunt definite cele mai multe mărimi fizice și sunt stabilite cele mai generale legi ale fizicii. Chiar dacă exemplele concrete pe care le folosește par foarte simple și foarte naturale, ele sunt de fapt doar modele teoretice care au menirea de a-l ajuta pe cel care vrea să înțeleagă noțiunile abstracte și foarte generale pe care își va putea sprijini învățarea viitoare.

Mecanica furnizează astfel cărămizile pentru construirea restului fizicii și este în esență un aparat matematic complex și de încredere, aflat permanent la îndemâna doritorului de cunoaștere.

Bineînțeles că există limite între care mecanica este valabilă și nu are niciun sens aplicarea legilor ei în afara acestora. Aceste limite sunt date chiar de modelele acelea teoretice pe care le-am amintit mai sus și care aproximează cu succes realitatea doar în anumite condiții. Așa s-a constatat că în afară de mecanica clasică, trebuie o altă mecanică pentru sisteme în care vitezele foarte mari sunt importante și o alta pentru sisteme foarte mici. Cu alte cuvinte, nu putem folosi un singur aparat matematic pentru modelarea oricărui fenomen natural.

Se pare că natura e mult mai complicată și nu prea se conduce după legi matematice, așa cum se credea la un moment dat. Se folosește matematica doar pentru a construi modele teoretice care să aproximeze cât mai bine fenomenele naturale, apoi, după compararea cu rezultatele experimentale, se modifică modelul ca să se obțină o și mai bună aproximare, apoi poate se constată că trebuie modificat însuși aparatul matematic, și așa mai departe... pentru că singurul lucru sigur este că nu va exista un capăt al fizicii, nu se va ajunge niciodată la un moment în care fizicienii să pună punct și să afirme că au epuizat întreaga cunoaștere a naturii.