„Pă pariu?”

Nu se votează, ci se pariază.

Alegătorul nostru național nu pune ștampila pe cel pe care-l vrea ales, ci pe cel pe care-l bănuiește câștigător. Asta, din dorința de a se simți și el în tabăra câștigătoare, nu că ar câștiga ceva cu adevărat. „L-am votat, fir-ar și lua-l-ar...” Nu-l simpatizează, știe că e tâlhar, dar îl votează fiindcă nu vrea să se pună rău cu cei care au puterea.

În aceeași ordine de idei, CTP amintește de argumentul unei babe care, acum vreo 15 ani, întrebată de ce a votat cu Iliescu, a răspuns că Iliescu e președinte, d’aia! „Să nu te pui cu stăpânirea” este o vorbă pe care am auzit-o chiar eu, tot cam cu 15 ani în urmă, și m-am convins cu timpul că este principiul fundamental al „cetățeanului” român. Cetățean care fentează statul cu orice ocazie, dar nu se contrează fățiș cu el nici atunci când are dreptul. Pentru că statul este în continuare, pentru români, stăpânirea.

Interesant este că de curând am citit pe un blog cu pretenții un motiv practic identic, dar argumentat sofisticat: nu votez cu cei care nu au șanse, ca să nu irosesc votul. Chiar dacă cei cu șanse sunt niște javre patentate, îi votăm pentru că au mai fost aleși, așa că vor fi în continuare aleși în virtutea inerției (am auzit că asta e ultima virtute care ne-a mai rămas). Vrem o clasă politică înnoită, cu oameni noi, dar nu-i votăm pe cei noi fiindcă n-au șanse...

Așa că mergem la urne ca la casa de pariuri: hai să-i ghicim pe câștigători, ’r-ar pielea lor a dracu’...