Un veac de singularitate

Acum un secol, în 1915 toamna, a fost înfăptuită Marea Revoluție din Noiembrie. De unul singur, Albert Einstein a răsturnat (din nou!) fizica, după ce, cu doar un deceniu în urmă o mai comisese o dată.

Interesant (între alte lucruri interesante) mi se pare că, în 1905, arunca afară, pe fereastra fizicii, eterul, doar pentru ca în 1915 să îl bage înapoi pe ușa principală sub numele de spațiu-timp.

Eterul a avut o carieră fulminantă în fizică, iar existența sa părea a fi de domeniul evidenței din momentul în care s-a dovedit experimental că există unde electromagnetice. Acestea, unde fiind, trebuiau să se propage printr-un mediu fizic, pentru că asta se știa că sunt undele: propagarea unor deformații ale unui mediu elastic. Deci toată lumea era de acord că acest mediu trebuie să existe și, pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a zis „eter”. Și uite-așa, câmpul electromagnetic a fost considerat ca fiind o deformare geometrică a acestei ciudate substanțe, pe care nimeni nu reușea să o pună în evidență direct, dar ale cărei proprietăți au fost deduse indirect, din experimentele cu unde electromagnetice. Din păcate, aceste proprietăți se contraziceau reciproc, ducând căruța fizicii clasice direct spre șanț. Problema s-a rezolvat prin celebra metodă a lui Alexandru, aplicată de data asta de un oarecare Albert care-și uza neuronii în Biroul de Patente din Berna și care a hotărât că eterul nu există. Toată lumea l-a crezut (deși nu a jurat pe Biblie), și au răsuflat cu toții ușurați. În această Teorie a Relativității Speciale (care se aplică doar la sistemele de referință inerțiale) spațiul și timpul nu mai sunt independente, ci se combină într-o ciudățenie cvadridimensională, total neintuitivă, care a fost botezată spațiu-timp.

După zece ani, același Albert Einstein își extinde teoria și la sistemele de referință neinerțiale și concepe cu această ocazie o nouă teorie a gravitației, cu care depășește toate hopurile în care se poticnise teoria newtoniană. Conform acestui nou model, câmpul gravitațional este o deformare geometrică a spațiu-timpului... Da, la fel cum, pe vremuri, câmpul electromagnetic era considerat o deformare geometrică a eterului. Iar Pământul (nu numai el), în mișcarea sa, trage după el spațiu-timpul, la fel cum pe vremuri trăgea eterul...

Oare urmează să intre în scenă Zweistein?

Tot din programul de guvernare

„Redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.”

Sună bine și arată frumos, mai ales „autonomia educațională” îmi dă un brânci spre optimism. Dar mi-e teamă că eu înțeleg această sintagmă cu totul altfel decât va fi ea pusă în practică. Parcă văd (și aud): „Ia faceți voi câte un plan de măsuri individual ca să vă creșteți autonomia educațională; iar la finalul semestrului trimiteți și un raport, ca să putem verifica dacă sunteți pe calea cea bună, și să raportăm la minister cu cât a mai crescut numita autonomie.”

Iar în spatele cețoasei expresii „criterii de evaluare a performanţei”, eu văd cum se profilează un munte de dosare, fiecare conținând câte un munte de hârtii. Pentru debirocratizare...

Și, ca să nu fim luați prin surprindere în viitorul apropiat, ar fi bine să o ascultăm și pe ministra finanțelor: „Creșterile de salarii cred că ar trebui în general să fie corelate cu creșteri de productivitate și să aibă la bază și un set de criterii de performanță.” Acuma, toată lumea știe că școala românească produce tâmpiți, după cum ne-a explicat un mare om de stat. Așa că...

Prioritate

A zecea prioritate tehnocrată (ultima pe listă, cu voia...):

„Mutarea accentului în actul educaţional de pe transmiterea de informaţie pe crearea de competenţe pentru viaţă și reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic.”

Despre mutarea accentului de pe transmiterea de informații pe aplicații practice (că acuma le zice „competențe” e doar chestie de modernizare a limbajului) aud de pe la începutul anilor ’80, așa că sunt imunizat, nu mai e cazul să mă întreb cum o să se „implementeze”.

Dar abia aștept să văd reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic. Sunt sigur că se va rezolva prin înființarea unei direcții speciale în minister care va avea câte un pui în fiecare inspectorat județean și câte un puișor în fiecare școală. Iar fiecare profesor va raporta lunar (pe un formular tipizat, de minim zece pagini) ce a făcut până în acel moment, și ce are de gând să facă în viitorul apropiat, ca să reducă birocrația care-l apasă. Apoi comisia din școală va întocmi un raport către comisia județeană, aceasta va raporta către minister, iar la finalul anului, direcția respectivă ne va arăta un grafic frumos colorat din care se va vedea clar cum a scăzut constant, lună de lună, birocrația din învățământ.

Și la case mai mari

Despre învățământul din SUA:

„Între 1960 şi 1975, numărul colegiilor şi universităţilor americane a crescut de la 2040 la 3055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenţilor a crescut de la 3,6 milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creştere (4 milioane) avînd loc în sectorul de stat. Incluzînd şi studenţii nelicenţiaţi, el a depăşit pragul de 11 milioane în 1975, cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.

Era de aşteptat ca această vastă investiţie în resurse umane nu numai să stimuleze dezvoltarea şi mai mare, ci şi să atingă scopuri morale şi sociale sporind l'embourgeoisement al clasei muncitoare. Avea să facă din „democraţia clasei de mijloc [...] cu toate libertăţile ei", după cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulţumirea generală şi stabilitatea politică şi în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.

De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi s-au triplat, performanţa educaţională a scăzut. Se aşteptase un oarecare declin pînă cînd sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriaşe dimensiuni. Cel mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Şcolare, a arătat în anii 1963-1977 un declin de patruzeci şi nouă de puncte în aptitudinile verbale şi unul de treizeci şi două de puncte în aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulţime de rapoarte pesimiste sugerau că o educaţie mai extinsă şi mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme sociale. Rata criminalităţii în rîndurile copiilor cuprinşi în sistemul de învăţămînt a crescut inexorabil.”

Johnson Paul - Despre învățământul din SUA

(Fragment din „O istorie a lumii moderne” de Johnson Paul)

Grivei

Ceva din discuțiile inflamate din ultima vreme despre libertatea de expresie mi-a amintit de niște versuri ale lui Topârceanu:

„– Ştiu proverbul – zice Iţic –

Că-l avem şi la ovrei,

Ştiu prea bine... dar e vorba

Dacă-l ştie şi Grivei!”

Acum este știut de toată lumea că „Șarli...” n-are mamă, n-are tată, și în niciun caz nu poate fi bănuit că ar fi creștin.

Dar e vorba dacă știe și... „Grivei”.

Oricum, eu nu-mi iau vorba înapoi.