Invalidul

Curtenii și-au luat inima în dinți și n-au mai lungit pelteaua, sătui și ei pesemne de halimaua națională în plină desfășurare, și au decis că referendumul e invalid.

Și, lucru de mirare, uite că au dat o decizie normală. Deși rezultatul final nu-mi place deloc, așa cum am mai scris, nu văd cum ar fi putut da altă decizie în conformitate cu legea. Că legea e proastă, asta e altă gâscă depozitată în altă traistă.

Pesemne dacă politicienii noștri dragi, și mai ales scumpi, s-ar îngriji să facă legi corecte și să îndrepte legile strâmbe, am crede că nu mai suntem în România, așa că se străduiesc să nu ne bulverseze.

Este evident că regula asta a cvorumului nu mai este adecvată vremurilor noastre, când foarte mulți oamenii pleacă de acasă în lumea largă și nu se mai întorc cu anii. Deci singura soluție pentru a nu bloca luarea unor decizii care implică o consultare populară este renunțarea la condiția de cvorum, așa cum recomandă de altfel și comisia de la Veneția. Iar asta se poate face prin modificarea legii, nu prin încălcarea ei. Dar asta e peste puterea de înțelegere a celor din fruntea bucatelor noastre tradiționale, care știu că orice regulă se „interpretează” după dorința celui care bate mai tare cu pumnul în masă. M-aș mira ca măcar acuma, după spartul târgului, să se apuce de făcut corecții legislative, fiindcă pentru ei o lege e bună sau proastă după cum le slujește interesele de moment, și ce e bun acuma, peste câteva luni s-ar putea să le pută. Nu m-ar mira ca în curând să-și dea singuri palme că s-au apucat de periat listele electorale...

Cât despre activitatea celor nouă, dacă n-aș ști cum au ajuns în curtea respectivă, m-aș foarte mira cum pot cei mai luminați specialiști în drept să interpreteze diferit una și aceeași lege. În condițiile astea, nu înțeleg de ce trebuie să fie juriști de meserie, fiindcă exact aceleași decizii pot fi luate în același mod (prin vot) de niște politruci oarecare trimiși în misiune de partidele lor.

Iar modul în care și-a justificat balansul a șasea marionetă, arată clar că, de fapt, nu legalitatea este grija lor de căpătâi, în schimb și pe acolo începe să bântuie sfânta frică de pușcărie. Dar cum ar putea să se simtă amenințați de pușcărie niște judecători de curte, că parcă independența le este asigurată de toate părțile interesate care, evident, nu-i presează nici cu gândul.

Să fie oare vinovate dosarele de care a pomenit băsescul en passant? Doar n-o fi vorbit degeaba?