duminică, 10 august 2014

PDL-u’ n-o peritu...

Am auzit diverse persoane plângând de mila PDL-ului, cum a fost halit de PNL de n-a mai rămas nici numele din el... cum gem sărmanii pedeliști sub călcâiul crunților peneliști...
Se pare că teatrul de doi bani jucat de pedeliști, prin care s-au străduit să arate cât de afectați sunt de renunțarea la numele partidului (nume cu tradiție, încărcat de glorie, călit în lupte...), a dat roade. Uite că s-au găsit unii să-i creadă.
După părerea mea, realitatea este exact pe dos: din PNL s-ar putea să rămână doar numele, exact cum s-a întâmplat cu PSD. Își mai amintește cineva de Sergiu Cunescu?
Organizațiile județene ale PDL sunt mult mai organizate decât cele similare ale PNL, așa că este foarte probabil ca noul PNL să aibă conduceri locale din vechiul PDL.
Iar la centru sunt două variante:
1. Iohannis ajunge președinte și pleacă din partid, iar conducerea e preluată de Blaga și ai lui.
2. Iohannis pierde alegerile (sau nici nu ajunge să candideze) și, în urma eșecului, e obligat să demisioneze, iar conducerea e preluată de Blaga și ai lui.
Asta pentru că, deși Blaga nu are pic de carismă, are totuși o gașcă bine organizată, ceea ce despre peneliști nu prea se poate spune.
Și mai e și trecerea PNL în barca PPE, acolo unde PDL are deja cunoștințe și relații care nu sunt deloc lipsite de importanță.
Cum s-a ajuns aici? Cred că se lucrează de mult timp la „proiectul” ăsta. Îmi amintesc că prin ianuarie 2005 (parcă) Băsescu arunca o vorbă despre iminenta unire dintre PD și PNL, moment în care Tăriceanu a sărit ca ars și prietenia cu Băsescu a dispărut instantaneu. A urmat apoi încercarea de preluare prin înființarea PLD, cu succes îndoielnic; dar ăsta a fost un pas urmat de alți pași care au dus până la actuala fuziune. Pohta ce-a pohtit-o Băsescu!

Nu cred că Băsescu e scos din cărți, cum pare la prima vedere. Sunt mari șanse ca peste un an sau doi să devină președintele PNL. La fel cum Iliescu a devenit președintele PSD, după ce l-a „unit” cu PDSR.

Iohannis nu e bun

Păi cum să fie bun de președinte dacă nu e „rău de gură”, nu face bășcălie, nu știe ce-i miștocăreala... Nu îndeplinește cerințele din fișa postului: Președintele trebuie să ne distreze!!! Să le-o zică la dujmani!
În sprijinul acestei afirmații am la îndemână o dovadă clară, un comentariu al unui „patriot național” la un articol (nu importă subiectul) dintr-un ziar:
„Bravo Base ! ce m-ai distrat :)))))
O sa ne lipsesti Traiane, cu tine mai iesea de-o bascalie.”

Din păcate individul ăsta nu e unicat, este doar un exemplar dintr-o mulțime care mi-e teamă că s-ar putea dovedi majoritară.

sâmbătă, 14 iunie 2014

Ieslea

Citesc pe contributors o amintire a lui Gabriel Liiceanu despre Alexandru Dragomir:
„Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru.
– Aha, deci scrieți!, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. Și atunci de ce nu publicați?, am continuat.
– Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!
– Atunci de ce scrieți?
– Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.
– De ce?
– De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”
Întâmplarea asta îmi amintește o alta, de prin ’83, cu protagoniști mult mai puțin iluștri.
În vremurile acelea mă străduiam să-i conving pe elevii unui liceu agroindustrial că învățând (nu memorând) câteva noțiuni elementare de fizică poți căpăta deprinderea să gândești cu neuronii proprii.
La clasa a XI-a, de viitori zootehniști, am fost întrebat la un moment dat:
– De ce să învățăm cum se mișcă electronul ăla, de vreme ce, oricum, noi tot la coada vacii ajungem?
Deși întrebarea (foarte bună și mereu actuală) m-a luat prin surprindere, am găsit pe loc un răspuns, zic eu, potrivit contextului:
– Ca să existe o deosebire între cei care se află de o parte și cei care se află de cealaltă parte a ieslei.
Cred că asta ne definește ca oameni: simțim nevoia să înțelegem. Pentru asta ne folosește rațiunea.

De asta sunt împotriva modului în care se „predă” acum religia în școlile din țara asta. Este o metodă de reprimare a rațiunii, este un sistem profund antiuman.

marți, 27 mai 2014

„Pă pariu?”

Nu se votează, ci se pariază.
Alegătorul nostru național nu pune ștampila pe cel pe care-l vrea ales, ci pe cel pe care-l bănuiește câștigător. Asta, din dorința de a se simți și el în tabăra câștigătoare, nu că ar câștiga ceva cu adevărat. „L-am votat, fir-ar și lua-l-ar...” Nu-l simpatizează, știe că e tâlhar, dar îl votează fiindcă nu vrea să se pună rău cu cei care au puterea.
În aceeași ordine de idei, CTP amintește de argumentul unei babe care, acum vreo 15 ani, întrebată de ce a votat cu Iliescu, a răspuns că Iliescu e președinte, d’aia! „Să nu te pui cu stăpânirea” este o vorbă pe care am auzit-o chiar eu, tot cam cu 15 ani în urmă, și m-am convins cu timpul că este principiul fundamental al „cetățeanului” român. Cetățean care fentează statul cu orice ocazie, dar nu se contrează fățiș cu el nici atunci când are dreptul. Pentru că statul este în continuare, pentru români, stăpânirea.
Interesant este că de curând am citit pe un blog cu pretenții un motiv practic identic, dar argumentat sofisticat: nu votez cu cei care nu au șanse, ca să nu irosesc votul. Chiar dacă cei cu șanse sunt niște javre patentate, îi votăm pentru că au mai fost aleși, așa că vor fi în continuare aleși în virtutea inerției (am auzit că asta e ultima virtute care ne-a mai rămas). Vrem o clasă politică înnoită, cu oameni noi, dar nu-i votăm pe cei noi fiindcă n-au șanse...

Așa că mergem la urne ca la casa de pariuri: hai să-i ghicim pe câștigători, ’r-ar pielea lor a dracu’...

duminică, 11 mai 2014

Deplasare

După ocolul printre mărimile fizice, revin la detalierea promisă anterior.
Așa cum am spus cu ocazia respectivă, „obiectul” în mișcare studiat în cadrul cinematicii este mobilul. Dar pentru a găsi legile mișcării, e nevoie să stabilim mai întâi ce este ea și care-i sunt caracteristicile.
Cel mai simplu mod de a descrie mișcarea unui mobil este să îl imaginăm la un moment dat într-un loc și la un moment ulterior în alt loc. Cu alte cuvinte, mobilul și-a schimbat poziția o dată cu trecerea timpului, adică s-a deplasat. Drept pentru care s-a inventat mărimea fizică deplasare pentru a putea măsura cât de mult/puțin s-a mișcat mobilul.
Ca să fie (cât de cât) mai limpede, am reprezentat povestea asta printr-un desen în care A este punctul în care se găsea mobilul la momentul inițial, iar B este punctul în care a ajuns ceva mai târziu. Cu alte cuvinte, s-a deplasat din punctul A în punctul B într-un anumit interval de timp. Ca să sugerez acest fenomen (sau proces, ca să folosesc un cuvânt ceva mai „tehnic”), am desenat o săgeată cu coada în A și vârful în B și am obținut astfel reprezentarea grafică a mărimii fizice de proces numită deplasare.
La prima vedere, această mărime fizică pare a fi un vector, dar cum nu e bine să ne luăm după aparențe, e preferabil să o supunem unui test: vom verifica dacă deplasările se adună ca vectorii.
Lăsăm mobilul pomenit mai sus să își continue mișcarea și să ajungă în punctul C. Deci a efectuat două deplasări succesive: AB și BC, reprezentate în desen prin două săgeți, a doua având originea în vârful primeia.
Luând în considerare fenomenul în ansamblu, putem spune că mobilul a plecat din A și a ajuns în C, adică a efectuat o deplasare de la A la C, ceea ce ne permite să desenăm această deplasare rezultantă printr-o săgeată cu originea în A și vârful în C.
În final, desenul a căpătat un aspect foarte familiar. Nu, nu este un elefant înghițit de un boa, deși seamănă oarecum cu o pălărie (chinezească), ci este reprezentarea grafică a adunării vectorilor prin metoda triunghiului. Acuma chiar putem afirma cu certitudine că deplasarea este o mărime fizică vectorială, deoarece se supune regulii de adunare a vectorilor. Iar ceea ce am desenat poate fi scris simbolic astfel:

Bineînțeles că deplasarea se poate nota și cu o singură literă, cum se obișnuiește în general pentru vectori, relația de mai sus devenind
unde am definit


Modulul vectorului deplasare este distanța dintre două puncte: originea și vârful vectorului, adică punctul de pornire și cel de sosire al mobilului.
Deci deplasarea este mărimea fizică vectorială care arată de unde a plecat și unde a ajuns un mobil într-un anumit interval de timp. Dar nu arată și pe unde a trecut mobilul. Această informație o putem obține desenând traiectoria parcursă de mobil în timpul mișcării.
Traiectoria este o linie care poate fi imaginată ca fiind trasată de mobil în timpul mișcării sale. Evident că este tot un model, nu un obiect real.
Revenind la exemplul de mobil amintit anterior (automobilul care se deplasează între două localități), se poate modela foarte bine șoseaua cu traiectoria. Bineînțeles că șoseaua nu este filiformă, bineînțeles că automobilul nu merge tot timpul în lungul șoselei (mai trece de pe o bandă pe alta, mai face o depășire, mai dă în gropi…), dar astea sunt amănunte neesențiale în fenomenul studiat: deplasarea automobilului pe șosea între două localități. Așa că șoseaua poate foarte bine să fie considerată o simplă linie (deci fără lățime sau grosime), cu rol de traiectorie pentru mobilul în discuție.
În figura alăturată am desenat o posibilă traiectorie pentru mobilul respectiv. Se observă că drumul pe care s-a mișcat mobilul între A și C este cu totul altul decât deplasarea AC și chiar și decât deplasările succesive AB și BC. De asemenea, se vede că distanța parcursă de mobil pe traiectorie este alta decât lungimea deplasării – de obicei mai mare, doar în cazuri particulare fiind egală cu aceasta. Și așa, ne-am mai ales cu o mărime fizică, scalară de data aceasta, și anume distanța parcursă de un mobil.
Deoarece modulul deplasării este distanța între două puncte, în SI (Sistemul Internațional de unități) unitatea lui de măsură este metrul (m). Evident că și distanța parcursă de mobil are ca unitate de măsură tot metrul.

E bine de remarcat (și de reținut) că mărimi fizice diferite pot avea aceeași unitate de măsură.

luni, 10 martie 2014

Poștașul sună întotdeauna...

De câteva zile face carieră pe web o nouă scrisoare „emoționantă” expediată prin intermediul foii de examen de o elevă nemulțumită de școală. Bineînțeles că ar avea o mulțime de motive să fie nemulțumită, dar în această scrisoare se ocupă doar de relația elev-profesor.
Eu m-am împiedicat de prima frază și cu greu am reușit să trec și prin restul scrisorii: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din fața mea.”
Nu pot eu impune cuiva ce să-l intereseze, dar cred că la școală ar fi de dorit ca pe elevi să-i intereseze în primul rând materia predată de un profesor și foarte puțin omul din fața lor. La școală te duci în primul rând să înveți, nu să socializezi cu profesorii.
Am trecut și eu prin școală, am avut profesori de toate felurile, unii mai buni, alții mai răi, unii mai deștepți, alții mai proști... Dar am constatat că întotdeauna poți să înveți ceva, indiferent de calitatea profesorului. Trebuie doar să vrei să înveți, nu doar la nivel declarativ, ci să simți cu adevărat nevoia de a învăța. Și mai ales să nu rămâi blocat în fața întrebării, devenită deja clasică, „Da’ la ce-mi trebuie mie asta?”. Și vei constata că și de la orele unui profesor prost poți învăța ceva: de exemplu, ai ocazia să îți dezvolți spiritul critic comparându-i spusele cu scrisele din manual. Evident, trebuie să fii capabil să înțelegi un text scris, iar testele PISA spun că mulți dintre tinerii noștri școleri stau cam prost cu această competență.
Da, e mai plăcută o „discuție despre viață” cu un profesor care n-are chef să-și facă orele, decât să te concentrezi asupra unor subiecte eminamente plicticoase, mai ales dacă profesorul nu zâmbește. Că doar știe toată lumea că la școală se pierde vremea cu niște chestii plicticoase pe care nu le înțelege nimeni și care nu folosesc la nimic. Și oricum, dacă vrei să treci examenele trebuie să „iei ore”, că profesorii de la clasă nu vor să te învețe nimic. Că-s răi. Și-ai dracu'. Și nu zâmbesc!

Da, e mai plăcută o asemenea oră... Dar e școală degeaba.

luni, 13 ianuarie 2014

Mărimea fizică contează

Mărimea fizică nu e un moft, ci a apărut din necesitatea de a compara obiecte și fenomene.
Două obiecte pot fi comparate în mai multe feluri, din mai multe puncte de vedere, cu alte cuvinte, după caracteristici/proprietăți diverse.
Proprietatea vizată, asta este esențială, asta trebuie precizată de fiecare dată când vrei să faci o comparație. Fiindcă o întrebare de genul: „Comparând obiectele A și B, care dintre ele este mai mare?” este cel puțin ambiguă și permite mai multe interpretări:
- Care este mai voluminos?
- Care este mai greu?
- Care este mai lung?
- Care acoperă o suprafață mai mare?
Deci, dacă vrem să le comparăm, trebuie mai întâi să precizăm proprietatea obiectului pe care vrem să o folosim în comparație, altfel vorbim degeaba.
Apare imediat o altă problemă, și anume că acest procedeu, al comparării obiectelor două câte două, este cel puțin greoi, ba chiar imposibil în momentul în care vrem să-l generalizăm la foarte multe obiecte, mai ales că unele nici nu pot fi puse alături unul de altul pentru a le vedea și compara „din ochi”. Soluția este atașarea de proprietatea respectivă a unei mărimi fizice care prin definiție are calitatea de a fi măsurabilă. Deci ăsta e scopul ei în viață: să fie măsurată. Bineînțeles că pentru asta trebuie să fie dotată și cu o unitate de măsură, cât mai precis definită și acceptată de-a lungul și de-a latul Pământului.
O primă observație este că există și unele mărimi fizice cu o dotare mai precară, lipsite fiind ele, încă de la naștere, de unități de măsură.
O altă observație necesară este că există pe lume mai multe sisteme de unități de măsură în ciuda punerii la punct a Sistemului internațional de unități (SI) care s-a dorit (dar n-a prea reușit) a fi o standardizare definitivă și universală a domeniului. În această faună se distinge sistemul de măsuri englezesc despre care umblă vorba că ar putea fi considerat cel mai absurd din lume dacă nu ar exista sistemul monetar englezesc.
Dar nu am de gând să mă pierd în jungla sistemelor de unități, a etaloanelor și a metodelor de măsurare, așa că revin la mărimile fizice, precizând încă o dată că ele reprezintă măsuri ale proprietăților obiectelor. Pentru mai multă rigoare, în loc de „obiect” mă voi strădui să folosesc un termen mai sofisticat și mai general, anume sistem fizic.
Cred că n-ar fi rău să dau totuși câteva exemple de proprietăți generale ale sistemelor fizice, mărimile fizice aferente și unitățile de măsură din dotarea acestora:
- întinderea (proprietatea unui sistem fizic de a ocupa spațiu) – volum (mărimea fizică) – metru cub (unitatea de măsură)
- dimensiunea liniară (orice obiect are trei dimensiuni liniare, ale căror denumiri sunt pur convenționale: lungime, lățime și înălțime) – lungime – metru
- inerția (proprietatea unui sistem fizic de a nu se lăsa scos din ale lui cu una cu două) – masă – kilogram
- starea de încălzire – temperatură – kelvin
- starea de mișcare – viteză – metru pe secundă
- proprietatea de a efectua lucru mecanic – energie – joule

Adevărul e că în cele spuse de mine mai sus s-a strecurat (intenționat) o omisiune. Am vorbit doar despre o parte dintre mărimile fizice, și anume mărimile fizice de stare. Dar, în afară de sisteme (obiecte), fizica studiază și fenomene (procese), care sunt transformări suferite de sisteme, de obicei în urma interacțiunii dintre ele. Iar aceste fenomene sunt și ele caracterizate de proprietăți care trebuie comparate cu altele similare. Așa că și acestor proprietăți ale fenomenelor au fost atașate mărimi fizice numite, evident, mărimi fizice de proces.
Vreo două-trei exemple ar fi utile:
- mișcarea (schimbarea poziției unui sistem) – deplasarea – metru
- schimbarea stării de mișcare – accelerație – metru pe secundă la pătrat
- interacțiunea – forță – newton

Cele mai multe mărimi fizice sunt obținute prin combinarea altor mărimi fizice, așa încât, în unele cazuri, proprietățile pe care le caracterizează nu pot fi puse ușor în evidență și nu pot fi exprimate printr-un cuvânt sau printr-o expresie simplă. Așa că se folosește denumirea mărimii fizice și pentru proprietatea respectivă, acest lucru creând uneori mici (dar regretabile) confuzii.
Trebuie să menționez și cazul cu totul special al timpului, care nu poate fi definit și a cărui natură este în continuare discutată și de fizicieni și de filosofi. Dar, pentru necesitățile fizicii clasice ne putem mulțumi cu ceea ce percepem în mod intuitiv că este timpul, ne bucurăm că îl putem măsura folosind fenomene periodice (repetitive), ne resemnăm că trece și nu se mai întoarce, și îi agățăm de coadă o mărime fizică pe care o numim timp și o unitate de măsură numită secundă.
Din ce am spus până acuma, cred că rezultă clar că mărimile fizice, măsurabile fiind, se exprimă prin numere, ceea ce le face ideale pentru transpunerea în formule matematice a relațiilor dintre ele, rezultând astfel modelarea matematică a fenomenelor prin care trec modelele abstracte care sunt studiate de fizică, așa cum spuneam cu altă ocazie.

În acest fel, legile fizicii se exprimă prin formule care pot fi prelucrate matematic, ajungându-se astfel la rezultate care reprezintă predicții care pot fi verificate în practică, prin experimente. Dacă rezultatele experimentelor nu corespund cu predicțiile respective, modelul folosit este abandonat și se caută altul mai trainic și mai frumos.