Așadar și așadeci... acum 333 de ani

Ci dară, grecii acelea pătimind, de supărare părându-le că alții ar fi în pricină, nu ei înșiși, de a fi așa, hulesc și grăiesc pe alții de rău, neuitându-se să vază pe dânșii, ce și cum sunt. Dirept acest dară, iaste să-i iertăm și să le credem, pentru că zic dascălii și înțelepții că crud și tiranic lucru iaste și foarte fără de minte neștine să mai mustreze și să mai pedepsească pe unul ce în pedeapsă și în nevoie au căzut. Că destul îi iaste aceluia aceia; nu trebuie rău pentru rău a mai adaoge, ce într-aceia lăsându-l, încă mângâiare decât să poate și ocrotire să-i arătăm, asemenea pătimași și nenorociți socotindu-ne, că putem ajunge și putem fi fără de zăbavă și fără veste.

Film vechi

Iar se face oarece tapaj pe seama unor (noi?) stenograme. Eu (mai simpluț în gândire) văd doar niște nevinovate telefoane prin care niște prieteni își cer reciproc mici favoruri și ajutoare (umanitare).

Ce e anormal? Oamenii sunt amabili, se ajută între ei.

La fel ca în filmul ăla vechi cu Alberto Sordi, Mafioso.

Bomboana...

...de pe coliva PNL. Cam așa arată Becali din punctul meu de vedere. Am votat mereu cu PNL încă din ’90, dar acuma deja mă întreb...

M-am străduit să le găsesc scuze (de fapt toate reduse la cea esențială: politica-i curvă și are nevoie de bani) și pentru PC, și pentru PSD, și pentru frunzeverzi, plăcinte și alți honoriabili de aceeași teapă, dar acuma au cam sărit calul. Și parcă PNL era plin de oameni cu bani, acuma a sărăcit brusc și are nevoie să se vândă felie cu felie la tarabă?

Și dacă mă mai gândesc și la faptul că prin zona mea PNL nu este prea popular, sunt din ce în ce mai convins că pe buletinul de vot, sub sigla USL o să văd un pesedist. Iar eu sunt cam alergic. Mi-e teamă că mi se usucă mâna dacă votez pesediști. Deși am votat de două ori cu PSD: prima dată cu Iliescu, din scârbă față de CVT (o lună am umblat cu mâna amorțită – noroc că am fost prudent și am pus ștampila cu stânga), și a doua oară cu Geoană – pentru „proiectul Iohannis”, în speranța că țara asta va avea un om normal ca premier, măcar pentru câteva luni.

Dar acuma, pentru ce? Ca să-l văd în continuare pe micul Tipătescu bătând câmpii și coridoarele palatului Victoria degeaba?

Invalidul

Curtenii și-au luat inima în dinți și n-au mai lungit pelteaua, sătui și ei pesemne de halimaua națională în plină desfășurare, și au decis că referendumul e invalid.

Și, lucru de mirare, uite că au dat o decizie normală. Deși rezultatul final nu-mi place deloc, așa cum am mai scris, nu văd cum ar fi putut da altă decizie în conformitate cu legea. Că legea e proastă, asta e altă gâscă depozitată în altă traistă.

Pesemne dacă politicienii noștri dragi, și mai ales scumpi, s-ar îngriji să facă legi corecte și să îndrepte legile strâmbe, am crede că nu mai suntem în România, așa că se străduiesc să nu ne bulverseze.

Este evident că regula asta a cvorumului nu mai este adecvată vremurilor noastre, când foarte mulți oamenii pleacă de acasă în lumea largă și nu se mai întorc cu anii. Deci singura soluție pentru a nu bloca luarea unor decizii care implică o consultare populară este renunțarea la condiția de cvorum, așa cum recomandă de altfel și comisia de la Veneția. Iar asta se poate face prin modificarea legii, nu prin încălcarea ei. Dar asta e peste puterea de înțelegere a celor din fruntea bucatelor noastre tradiționale, care știu că orice regulă se „interpretează” după dorința celui care bate mai tare cu pumnul în masă. M-aș mira ca măcar acuma, după spartul târgului, să se apuce de făcut corecții legislative, fiindcă pentru ei o lege e bună sau proastă după cum le slujește interesele de moment, și ce e bun acuma, peste câteva luni s-ar putea să le pută. Nu m-ar mira ca în curând să-și dea singuri palme că s-au apucat de periat listele electorale...

Cât despre activitatea celor nouă, dacă n-aș ști cum au ajuns în curtea respectivă, m-aș foarte mira cum pot cei mai luminați specialiști în drept să interpreteze diferit una și aceeași lege. În condițiile astea, nu înțeleg de ce trebuie să fie juriști de meserie, fiindcă exact aceleași decizii pot fi luate în același mod (prin vot) de niște politruci oarecare trimiși în misiune de partidele lor.

Iar modul în care și-a justificat balansul a șasea marionetă, arată clar că, de fapt, nu legalitatea este grija lor de căpătâi, în schimb și pe acolo începe să bântuie sfânta frică de pușcărie. Dar cum ar putea să se simtă amenințați de pușcărie niște judecători de curte, că parcă independența le este asigurată de toate părțile interesate care, evident, nu-i presează nici cu gândul.

Să fie oare vinovate dosarele de care a pomenit băsescul en passant? Doar n-o fi vorbit degeaba?

Alte semne bune

Constat că de la o vreme am devenit optimist. Tocmai când toată lumea (bună și nebună) își strigă indignarea că se duce dracului rapița, eu văd un semn bun tocmai în campania de seceriș în care s-au lansat cu atâta dăruire procurorii patriei.

Or fi și abuzuri din partea unora, nu zic nu (că doar și ei sunt procurori, mai mult sau mai puțin onești, ca toți românii imparțiali...), dar sper că civilizatoarea „frică de pușcărie” pe care o pomeneam și zilele trecute îi va aduce pe drumul cel bun măcar pe unii dintre cei care tratează alegerile ca pe o negustorie. Și poate pe unii n-o să-i mai apuce turismul chiar în zi de alegeri, poate alții n-or să se mai îndoaie slugarnic „da, șefu’, facem 80% la moment!” și, cine știe, poate s-o întâmpla și minunea ca tot mai puțini politicieni să cumpere voturi de la bulibași și de la alți șefi de triburi.

Alegerile următoare nu sunt departe și poate i-o ține memoria până atunci.

Interesant o să fie când și cei care-i aplaudă acuma pe procurori (că doar ei i-au trimis în misiune) vor constata că nu mai au nici ei cu cine negocia...

Prevăd cea mai scăzută prezență la vot.

Alt banc vechi

- E adevărat că olimpicilor internaționali de la matematică li s-a dat câte un Renault?
- Da, e adevărat. Doar că nu e vorba de un Renault ci de o bicicletă. Și nu li s-a dat, ci li s-a furat.

Semne bune...

Se pare că unora a început să le fie frică de pușcărie. Îmbucurător lucru, aș zice eu.

După cum spuneam și cu altă ocazie, singura speranță ca țara asta să devină un stat adevărat este ca bandiții care se bat ca chiorii (n-am găsit altă rimă!) pentru putere să se bage reciproc la pușcărie. Măcar câțiva, până se prind toți, din toate găștile, că se poate.

Până de curând nimeni nu a încălcat pactul nescris: râdem, glumim (ne înjurăm, ne scuipăm), dar nu sărim gardul „înăuntru”. La un moment dat, când a văzut că funia chiar se apropie de par, Năstase a ținut să-i amintească (public!) băsescului că în trecutul lui primministerial a avut ocazia să-l lege, dar l-a menajat, că doar amândoi sunt „oameni de onoare”, „pezzi da novanta”, și, după cum se știe, corb la corb nu-i frumos să-și scoată ochii.

M-am întrebat mereu de ce ăia din lumea normală au parte de politicieni responsabili, cinstiți (în limite rezonabile...), care se ocupă într-adevăr de bunul mers al statului pe care-l slujesc, iar noi avem mereu de ales între două (sau mai multe) rele. Cred că explicația fenomenului nu constă atât în calitatea morală superioară a exemplarelor de animale politice din menajeriile occidentale, cât mai degrabă în frica lor de pușcărie. Care nu-i degeaba.