Criza ca briza

Văd că se străduiesc unii (un exemplu la întâmplare) să despice firu-n 4,4 ca să dea un răspuns pertinent reginei Angliei care a adresat o întrebare faimoşilor „british scientists” în speranţa că va afla cine-a pus criză pe clanţă. Sunt absolut convins că la un moment dat reputatul for ştiinţific va furniza publicului larg rezultatul cercetărilor întreprinse, aşa că mă abţin să calc în grădina economiştilor, să nu le strivesc răsadurile din cauza totalei mele nepriceperi în domeniu.

Dar nu mă pot abţine să nu observ că, după dovezile aduse de cunoscători, au existat destul de multe voci autorizate (dar şi unele absolut profane, dar ghidate de bun simţ) care, cu argumente valabile, au avertizat din vreme că o să ne calce în picioare o criză de calitate superioară. Şi totuşi nimeni dintre cei cu putere de decizie prin guverne, bănci centrale şi wallstreeturi nu a mişcat un deget ca să-i împiedice izbucnirea. Să fie toţi chiar atât de bătuţi în cap? Eu cred că mai degrabă pur şi simplu nu puteau face nimic, şi ei ştiau foarte bine lucrul ăsta.

Cred că este total lipsit de utilitate să încerci să afli care a fost cauza cauzelor declanşării crizei actuale (sau a oricărei alteia), fiindcă şi dacă reuşeşti, iar apoi chiar faci în aşa fel încât pe viitor să nu mai apară factorul declanşator respectiv, sigur următoarea criză economică va găsi ea un alt „motiv”. Pentru că sunt convins că după ce va trece asta va apare alta, şi mai târziu alta... ş.a.m.d.

Nu e nevoie să ai diplomă de economist/finanţist/istoric ca să observi că întreaga istorie a omenirii e un şir de crize economice, politice şi războaie, şi nu există niciun motiv rezonabil să ne închipuim că la un moment dat toate acestea se vor sfârşi şi vor domni pacea, armonia şi bunăstarea.

Aşa că mai raţional mi se pare ca discuţiile şi cercetările asupra crizei economice să se concentreze mai puţin pe căutarea cauzelor care au dus la intrare, şi mai mult pe găsirea unor metode de ieşire. Astea chiar ar putea fi de folos şi pentru viitoarele crize, fiindcă deşi cauzele pot fi diverse (după cum ne arată istoricul celor trecute), metodele de repornire a economiei ar putea fi aceleaşi – iar intuiţia îmi spune că ar fi foarte puţine opţiuni viabile.

Bineînţeles că se pot analiza şi finalurile de criză şi din asta ar trebui să rezulte şi învăţămintele care să ajute potentaţii actuali să ia hotărârile corecte. De ce totuşi nu se întâmplă asta? De ce şi în privinţa redresării economice (ca şi în a declanşării crizei) există păreri atât de diverse şi contradictorii, cu toate că material de studiu este din abundenţă? Se pare că toate crizele de până acum (şi nici cea actuală nu are alte şanse) s-au stins pe cale naturală (mai o foamete, mai un război...). Nicio intervenţie deliberată a decidenţilor nu a determinat (şi poate că nici măcar nu a ajutat) repornirea economiei, totul rămânând la mila legilor naturii economice... Legi din care marii nobelişti ai economiei se pare că nu pricep nici cât pricepea Ptolemeu din legile mişcării planetelor.

Povestea porcului

Ştirile dinspre MAI seamănă din ce în ce mai mult cu povestea aia cu Făt-Frumos care se străduieşte să scape de pielea de porc de la Neamţ, drept pentru care se apucă să bată toba. Dar face prea mult zgomot, aşa că e dat în brânci pe scară cu tot cu instrument.

Toată „lumea bună” a căzut de acord că aşa merită, fiindcă a stricat imaginea (?) poliţiei române spălând în public rufe intime din minister. Deci nu faptul că are relaţii cel puţin dubioase cu „oameni de afaceri” şi mai dubioşi este blamabil, ci călcarea omertei. Mafia nu-i poate ierta ruperea tăcerii, chiar dacă a spus doar nişte banalităţi cunoscute de toată lumea.

Ce l-o fi determinat să facă asta, nu pot decât să presupun. Oricum, n-aş paria pe cinstea şi onoarea lui. Mai degrabă cred că era sub tirul unei găşti rivale şi simţea că se apropie funia de par, aşa că a încercat un contraatac făcând apel la opinia publică. S-o fi crezut în democraţie...

Acuma o încasează, iar cel care-l înlocuieşte, sub directa îndrumare a ministrului (care şi el tot sub o directă îndrumare...), va aşterne iarăşi liniştea necesară liniştii stăpânilor noştri.

Schimbul

După onorabila demisie a şoricului se aşteaptă acuma (degeaba, evident) promisele demisii ale onorabililor şefi de post nemţeni. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar întâmpla’ntâmplarea? Bineînţeles că nimic deosebit; ar fi un fel de schimb de tricouri între jucătorii echipelor adverse la finalul partidei. Adică o parte dintre poliţişti ar trece oficial în rândurile „interlopilor” şi... viceversa. Deci nici unii, nici ceilalţi nu-şi vor schimba meseria.

Cam pe modelul schimbării izmenelor la Auschwitz – vechi bancu’, vechi...

Fătu-Frumosu

Cred că în sanscrită (sau poate başchiră) „loi” înseamnă „frumos”. Altfel nu se explică. Insul ăsta care se luptă cu balaurii sigur are nume predestinat.

Şi doar lipsa mea de entuziasm în ceea ce priveşte apa mă face să nu mă îmbăt cu respectivul lichid refrigerat (ca şi în cazul maniei Obama care de paşnic ce se credea a ajuns acum să pregătească runda iraniană) şi să privesc oarecum sceptic la circul cu miliţieni dresaţi. Parcă văd că în curând va deveni evidentă lupta dintre două clanuri din interiorul aceleiaşi bande de tâlhari. Dar tot mai sper să înceapă să se bage reciproc la puşcărie, asta fiind singura noastră scăpare, după cum am mai spus-o de câteva ori pe aici.

Dincolo de asta, sunt totuşi interesante declaraţiile şoricului de neamţ (uimitoare concordanţă între nume, aspect, comportament şi vorbe) fiindcă, luat de val, a spus în gura mare ceea ce ştiam de fapt toţi. Mafia din ţara asta (sau „crima organizată” ca să nu-i jignim degeaba pe sicilieni) a devenit proprietara statului. Aşa că nu-i de mirare indignarea lui Şoric faţă de îndrăzneala unor ziarişti de a-i numi prietenul „interlop”. Şi pentru ce? Pentru că dădea bani cu împrumut? Mare lucru! Păi cu asta se ocupă şi procurorii, aşa că nu poate fi decât o activitate onorabilă. Poate va răsufla la un moment dat şi că o parte din capitalul circulant al lui Mararu era de fapt proprietatea cooperativei parcheto-poliţiste.

Deci individul ăsta care ar trebui să apere legea, consideră ceva normal ca poliţiştii şi procurorii să o calce în picioare pentru că, bineînţeles, e proprietatea lor şi pot face orice cu ea. Sintagma „oamenii legii” capătă astfel noi valenţe...

Faptul că el şi amicii lui ar trebui să-şi facă o bancă şi să plătească impozite, dacă vor să dea credite, este ceva cu totul de neînţeles pentru aceiaşi indivizi care împart amenzi fără nicio reţinere şi cu orice ocazie celor care nu sunt membri ai „clubului”. Este atât de evident acest comportament feudal al celor care reprezintă statul în relaţie cu cetăţenii, încât nu e de mirare că statul român este perceput mai degrabă ca stăpânire şi fiecare se consideră îndreptăţit să-l tragă pe sfoară, cât de cât.

Eroare de greşeală

Văd că unii au căpătat obsesia de a căuta greşeli portocalii deşi este evident că nu există aşa ceva. Deunăzi vuvuzeau pe toate drumurile că pedeliştii au greşit votul în parlament, şi nici până acuma nu s-au lămurit că de fapt gaşca ălora n-a greşit nimic, a funcţionat cu precizia unui ceas cu cuc – cam năuc, dar de unde altu’?... Acuma tot insistă că băsescul nostru nu are proprietatea termenilor şi fac mişto de el că încurcă armistiţiul cu moratoriul. Dar ei uită că omu’ ăla e un cult, care studiază dexul ca pe Cărtărescu, n-are cum să greşească.

Ce înseamnă moratoriu? De când a început caterinca pe tema asta, cred că deja a aflat toată lumea, dar hai să mai copypastez şi eu din dexonline: „Amânare pe o anumită perioadă a plăţii datoriilor unui debitor”.

Păi unde-i greşeala? Că băsescul exact asta le cere onorabililor: să înceteze (pentru o perioadă) să şi-o mai plătească unii altora. Şi viceversa.

Traducere aproximativ liquidă

Deşi cu altă ocazie îmi jurasem să nu mai calc pe vreun site românesc ştiinţifico-tehnic de popularizare, memoria mea (chestia aia care mă face să uit), în colaborare cu goagălul cel de toate zilele, m-a împins în recidivă; şi uite-aşa am ajuns să citesc un articol despre „liquidmetal”. Nu înaintez prea mult, şi dau peste următoarea zicere lămuritoare:

„Definiţia ştiinţifică a liquidmetalului ar suna în felul următor: liquidmetalul reprezintă o clasă de aliaj metalic cunoscută formal sub denumirea de sticlă metalică, deoarece materialul conţine proprietăţi asociate cu sticla precum fragilitatea la impact, beneficiind în schimb de avantajul de a avea un punct fix de topire, ceea ce îi conferă o pierdere graduală a integrităţii la temperatură înaltă.”

Faptul că pe autorul textului nu l-a deranjat deloc contradicţia perfectă dintre cele două afirmaţii aflate într-o atât de apropiată vecinătate mă face să cred că nu înţelege nimic din noţiunile de fizică elementară, iar scrierea de articole o comite „pe pilot automat”.

Am făcut totuşi efortul să derulez până la finalul paginii şi am văzut că e vorba de o „traducere aproximativă” din engleză, aşa că autorul este doar un biet traducător care ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie într-ale terminologiei ştiinţifice dacă n-ar publica pe un site care chiar cu asta se ocupă: popularizarea ştiinţei. Ca să nu-l pun nevinovat la colţ, fac o verificare pe site-ul cu articolul original unde citesc:

„The scientific definition of Liquidmetal goes something like this: Liquidmetal is a member of a class of metal alloys known formally as bulk metallic glasses – because the material shares some properties most closely associated with glass, like impact brittleness, and, instead of a fixed melting point, a gradual loss of integrity at higher temperature.”

Deşi engleza mea nu se ridică la nivelul traducătorului suspomenit, îi trag şi eu o „traducere aproximativă”: „...în loc să aibă un punct fix de topire, [sticla metalică] îşi pierde gradual integritatea la temperaturi înalte.” Evident că e cu totul altceva decât a priceput el – şi are şi logică.

Tradutore – traditore, dar nici chiar aşa...

Greşeală de eroare

Nu înţeleg de ce îi tot dau unii zor cu „votul greşit al pedeliştilor” comis cu câteva zile în urmă în Parlament. Care greşeală? Oamenii ăia au făcut exact ce trebuiau să facă, exact aşa cum au fost instruiţi. Au ridicat mâinile conform semnalului convenit, n-au greşit cu nimic; degeaba îi acuză unii că dorm în Parlament, au dovedit acuma că sunt foarte vigilenţi, atenţi şi treji (era să zic deştepţi, da’ mi-am luat seama...) şi reacţionează prompt la cel mai mic semn.

Se mai găsesc nişte nemulţumiţi care îi acuză că, deşi sunt „uninominali”, nu votează conform conştiinţei. Ba, s-avem pardon! Exact cum le dictează conştiinţa, aşa votează. Păi nu conştiinţa le aminteşte că trebuie să se achite de promisiunile făcute celor care i-au trimis în Parlament? Nu e cazul să ne îmbătăm cu aqua fontana, nu e vorba de alegători, ci de cei care au plătit campania electorală şi acuma sunt în plina campanie de cules roadele investiţiei. Sunt oameni care nu trebuie dezamăgiţi, iar conştiinţa de parlamentar are permanent grijă de această prioritate.

Şi totuşi nici acuma, cu dovezile în faţă, nu sunt în stare adepţii „uninominalului” să priceapă că indiferent cum sunt aleşi, pe liste sau pe nume, parlamentarii funcţionează după acelaşi algoritm: partidul ştie mai bine, partidul are întotdeauna dreptate, creierul personal nu foloseşte la nimic, e degeaba.