Tot din programul de guvernare

„Redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.”

Sună bine și arată frumos, mai ales „autonomia educațională” îmi dă un brânci spre optimism. Dar mi-e teamă că eu înțeleg această sintagmă cu totul altfel decât va fi ea pusă în practică. Parcă văd (și aud): „Ia faceți voi câte un plan de măsuri individual ca să vă creșteți autonomia educațională; iar la finalul semestrului trimiteți și un raport, ca să putem verifica dacă sunteți pe calea cea bună, și să raportăm la minister cu cât a mai crescut numita autonomie.”

Iar în spatele cețoasei expresii „criterii de evaluare a performanţei”, eu văd cum se profilează un munte de dosare, fiecare conținând câte un munte de hârtii. Pentru debirocratizare...

Și, ca să nu fim luați prin surprindere în viitorul apropiat, ar fi bine să o ascultăm și pe ministra finanțelor: „Creșterile de salarii cred că ar trebui în general să fie corelate cu creșteri de productivitate și să aibă la bază și un set de criterii de performanță.” Acuma, toată lumea știe că școala românească produce tâmpiți, după cum ne-a explicat un mare om de stat. Așa că...

Prioritate

A zecea prioritate tehnocrată (ultima pe listă, cu voia...):

„Mutarea accentului în actul educaţional de pe transmiterea de informaţie pe crearea de competenţe pentru viaţă și reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic.”

Despre mutarea accentului de pe transmiterea de informații pe aplicații practice (că acuma le zice „competențe” e doar chestie de modernizare a limbajului) aud de pe la începutul anilor ’80, așa că sunt imunizat, nu mai e cazul să mă întreb cum o să se „implementeze”.

Dar abia aștept să văd reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic. Sunt sigur că se va rezolva prin înființarea unei direcții speciale în minister care va avea câte un pui în fiecare inspectorat județean și câte un puișor în fiecare școală. Iar fiecare profesor va raporta lunar (pe un formular tipizat, de minim zece pagini) ce a făcut până în acel moment, și ce are de gând să facă în viitorul apropiat, ca să reducă birocrația care-l apasă. Apoi comisia din școală va întocmi un raport către comisia județeană, aceasta va raporta către minister, iar la finalul anului, direcția respectivă ne va arăta un grafic frumos colorat din care se va vedea clar cum a scăzut constant, lună de lună, birocrația din învățământ.

Și la case mai mari

Despre învățământul din SUA:

„Între 1960 şi 1975, numărul colegiilor şi universităţilor americane a crescut de la 2040 la 3055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenţilor a crescut de la 3,6 milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creştere (4 milioane) avînd loc în sectorul de stat. Incluzînd şi studenţii nelicenţiaţi, el a depăşit pragul de 11 milioane în 1975, cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.

Era de aşteptat ca această vastă investiţie în resurse umane nu numai să stimuleze dezvoltarea şi mai mare, ci şi să atingă scopuri morale şi sociale sporind l'embourgeoisement al clasei muncitoare. Avea să facă din „democraţia clasei de mijloc [...] cu toate libertăţile ei", după cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulţumirea generală şi stabilitatea politică şi în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.

De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi s-au triplat, performanţa educaţională a scăzut. Se aşteptase un oarecare declin pînă cînd sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriaşe dimensiuni. Cel mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Şcolare, a arătat în anii 1963-1977 un declin de patruzeci şi nouă de puncte în aptitudinile verbale şi unul de treizeci şi două de puncte în aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulţime de rapoarte pesimiste sugerau că o educaţie mai extinsă şi mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme sociale. Rata criminalităţii în rîndurile copiilor cuprinşi în sistemul de învăţămînt a crescut inexorabil.”

Johnson Paul - Despre învățământul din SUA

(Fragment din „O istorie a lumii moderne” de Johnson Paul)

Grivei

Ceva din discuțiile inflamate din ultima vreme despre libertatea de expresie mi-a amintit de niște versuri ale lui Topârceanu:

„– Ştiu proverbul – zice Iţic –

Că-l avem şi la ovrei,

Ştiu prea bine... dar e vorba

Dacă-l ştie şi Grivei!”

Acum este știut de toată lumea că „Șarli...” n-are mamă, n-are tată, și în niciun caz nu poate fi bănuit că ar fi creștin.

Dar e vorba dacă știe și... „Grivei”.

Oricum, eu nu-mi iau vorba înapoi.

Așteptări

În primul rând, nu cred că e cazul să ne îmbătăm cu apă rece, ca americanii cu Obama.

Totuși, îmi place ce a spus Iohannis acuma, după preluarea funcției:

„Preşedintele trebuie să fie un model pentru societate. Modul în care se comportă, în calitatea de personaj public, trebuie să inspire naţiunea, nu să suscite ironii. Credeţi-mă, este o abordare nouă pentru România”

Din păcate se înșală în privința unui amănunt: nu e o abordare nouă. Și Băsescu a fost un model pentru foarte mulți concetățeni, care i-au copiat bădărănia și mitocănia și și-au însușit în totalitate concepțiile lui sociale despre „ăla slabu” care îl ține în spate pe „ăla grasu”. După ieșirea lui publică împotriva profesorilor, care sunt plătiți prea mult pentru alea 4 ore pe care le „stau” la școală, am avut ocazia să ascult „pe viu” perorații identice împotriva neproductivilor din învățământ, care nu fac altceva decât să consume degeaba, ca niște asistați sociali ce sunt. Și asta din partea unor negustori de piei de cloșcă care se dau peste cap să „prindă” contracte „cu statu” – plătite de la buget, car’va’zică... Că de! piața liberă e grea; tot mai bună e o pilă, o cunoștință, o relație...

Pe de altă parte, mă bucur că Iohannis a înțeles că el trebuie să fie un model de comportament civilizat. Este cel mai important lucru pe care îl aștept de la el. Sunt curios dacă o să reușească să transmită asta și spre eșaloanele inferioare.

Cam greu de crezut, dacă vor reveni foștii pedeliști în scaunele de șefi prin deconcentratele județene, așa cum se prefigurează...

Marea manipulare

Da, am fost manipulați. Și mă bucur că s-a întâmplat asta. La fel cum mă bucur de căderea lui Ceaușescu, fapt întâmplat tot datorită unei manipulări similare cu cea care ne-a împins să-l votăm pe Iohannis.

Bine, eu nu am avut nevoie de niciun brânci în direcția asta, chiar dacă l-aș fi vrut mai degrabă la Victoria, după cum scriam cu vreo cinci ani în urmă. Dar e bun și Cotroceniul, că doar și cozonacul poate ține loc de pâine. Măcar pentru faptul că o să rămână acolo cinci ani, nu câteva luni, cât preconizam eu că i-ar fi timpul de viață de premier.

Pe de altă parte, nici eu, nici majoritatea susținătorilor lui, nu credeam că va câștiga în fața mașinii pesediste de făcut voturi. N-au crezut asta nici sondorii de meserie ai micului Tipătescu în frunte cu samuraiul (care-i și întrece), că și lor cititul în stele și în cafea, precum și jurămintele de credință din partea specialiștilor în recolte record de voturi, le dădea favoritul drept câștigător cu zece lungimi.

La aflarea rezultatului, echipa doctorașului cel viteaz s-a opărit foarte și, mai scrâșnit, mai mârâit, au scuipat printre dinți că cineva i-a manipulat pe români mai bine ca ei. Evident!

Că doar metodele pesediste de manipulare au rămas la nivelul rudimentar de pomeni, spectacole de pupat icoane și îndemnuri din fața altarului, precum și subtile amenințări din partea primarilor adresate sătenilor care sigur mai au nevoie de bunăvoința lor. Ba chiar samuraiul în persoană a lăsat deoparte pentru un ceas zeflemeaua la adresa „pufoșilor” și a compus o scrisoare patetică adresată celor de-un leat cu el, încercând să-i convingă că seniorul lui e un om la fel ca oricare altul dintre ei. (Ceea ce s-a și văzut imediat după eveniment, când s-a dus să-și înece amarul într-o crâșmă din Dubai, ca oricare altul dintre ei.) Și toate astea cu scopul de a-i face pe oameni să voteze așa cum nu doreau.

Dar manipularea perfectă e cea care-i convinge pe oameni să facă exact ceea ce-și doresc. Pare ciudat, dar așa s-a întâmplat și acum 25 de ani, când toți doream căderea lui Ceaușescu, dar nimeni nu îndrăznea să facă nimic în sensul ăsta. Și atunci, cineva, de undeva, ne-a împins să facem ceea ce doream să facem, dar n-am fi făcut dacă eram lăsați în boii noștri.

Așa și acum. Cei două milioane pe care nu-i aștepta nimeni la urne doreau să voteze, dar erau convinși că nu merită efortul, fiindcă oricum câștigătorul se vedea de la o poștă. Și atunci, cineva, de undeva, i-a împins să iasă din casă și să voteze așa cum doreau s-o facă. Mecanismul concret folosit a fost descris deja prin toate ziarele și a constat în esență în transformarea dreptului la vot într-o problemă de viață și de moarte discutată peste tot, în mass-media dar mai ales în stradă, până a devenit subiect și în discuțiile casnice.

Restul a mers de la sine, bulgărele s-a rostogolit, iar două milioane dintre alegătorii pasivi, cărora nu le păsase niciodată de dreptul la vot, au hotărât să-i tragă un dos de palmă peste bot PSD-ului. Ceea ce-și doreau de mult, dar considerau că este inutil.

Așa că manipularea grosolană făcută de echipa pesedistă n-a avut nicio șansă. Da, trebuie să recunosc că samuraiul s-a bătut cum a știut mai bine, cu toate armele pe care le-a avut la îndemână, iar unii îl admiră pentru asta. Eu nu pot. Samuraii și-au avut rolul lor într-o societate feudală, în care loialitatea față de senior era singura cale onorabilă, iar ei erau simple unelte, nu cetățeni. Eu nu-mi doresc să trăiesc în feudalism, mi-a ajuns perioada bolșevică. Într-o societate democratică, nu pot admira un cetățean care de bunăvoie se pune în slujba unui stăpân despre care știe că este lipsit de caracter și demnitate și își face un titlu de glorie din loialitatea sa. Asta e loialitate degeaba.

Dirijorii

În timp ce susținătorii lui Iohannis se luptă ca leii pentru jumătate de procent din diaspora, Ponta își mai bagă netulburat vreo 5 procente suplimentare în turbincă. De aici, de sub nasul nostru. Și nu cred că sunt obținute prin vot multiplu, ci prin vot dirijat. Prin munca activiștilor pe tarlaua partidului, cum explica un cunoscut specialist din Satu Mare: „Toți facem așa!”.

Legal, car’va’s’zică!