Astă seară dezbatere la Realitatea despre reforma învăţământului (pachetu’ Miclea contra codu’ Andronescu), organizată de Tatulici. Invitaţi - miniştri ai învăţământului (actual şi foşti).
Nivelul discuţiei este dezarmant:
M: Clasa a IX-a trebuie adusă la gimnaziu.
A: Acest lucru este nerealist; nu se poate face.
M: Ba se poate.
A: Ba nu!
M: Ba da!
A: Ba nu!
.............
Se pare că aşa vor trece două ore. N-am răbdare să-i urmăresc.
Redau mai jos un articol ceva mai vechi apărut în „Adevărul”. Am intercalat comentariile mele cu roşu.
FP România: Educaţia - cealaltă criză globală
Autor: Moisés Naím
Data: 27 oct 2008
Majoritatea ţărilor se plâng de faptul că sistemele lor de învăţământ nu sunt bune de nimic, iar statisticile le dau dreptate. În ultimele săptămâni, subiectul banilor a monopolizat dezbaterea publică: falimente, pachete de soluţii financiare şi burse. Este de înţeles, dar câteodată este bine să vorbeşti despre alte lucruri, precum cealaltă criză globală: educaţia.
În Statele Unite, de exemplu, cheltuielile guvernamentale pentru educaţia primară şi secundară au crescut între 1980 şi 2005 cu 73%, în combinaţie cu o creştere a numărului de profesori şi cu o serie de iniţiative pentru îmbunătăţirea educaţiei. Toate fără niciun folos.
La fel şi la noi. Deci simpla infuzie de fonduri pentru dotări materiale, creşterea numărului de profesori şi perfecţionarea lor nu ajută la nimic. Lipseşte altceva.
Foarte simplu, elevii nu devin mai deştepţi. Rata de alfabetizare în 2005 este aceeaşi ca în 1980. Rezultatele la matematică s-au mai îmbunătăţit puţin, dar nu e nimic atât de îmbucurător încât să le scrii părinţilor.
Nu pot fi alfabetizaţi toţi oamenii. Am ajuns deja la procentul maxim. E o realitate naturală. Nu putem construi „omul nou”.
În cadrul unui discurs ţinut la întâlnirea guvernatorilor statelor americane, Bill Gates a declarat că este "îngrozit" şi "că-i este ruşine" de sistemul liceal al ţării sale. "Şcolile noastre se află într-o stare deplorabilă," a spus el, arătând că doar o treime din cei care termină liceul sunt pregătiţi pentru cetăţenie, muncă sau universitate.
Deci pentru 2/3 trecerea prin liceu e degeaba. Chiar trebuie să intre? Poate adevărata soluţie ar fi ca doar o treime din absolvenţii de gimnaziu să aibă acces în liceu. Ceilalţi „n-au cu ce”. De ce să-i chinuim?
Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte ţări. În acelaşi sfert de secol, majoritatea naţiunilor bogate şi-au majorat cheltuielile pentru educaţie. Multe dintre state s-au confruntat cu scăderi semnificative ale standardelor şi rezultatelor.
Şi la noi au crescut cheltuielile deşi nu suntem bogaţi. Şi la noi au scăzut rezultatele. Scăderea e reală sau relativă? Rezultatele erau (procentual) mai bune când nu toţi elevii ajungeau la bacalaureat.
Între 2000 şi 2006, Spania, Japonia, Norvegia, Italia, Franţa şi Rusia – ca şi multe alte ţări – au cunoscut o scădere a ratei de alfabetizare, în timp ce în Franţa, Japonia, Belgia şi în alte ţări dezvoltate, numărul copiilor cu talent la matematică a scăzut. Finlanda şi Coreea de Sud se află printre puţinele ţări în care standardele s-au îmbunătăţit.
Se pare că ei au accentuat învăţământul profesional.
Mai mult, spre diferenţă de Statele Unite unde universităţile continuă să menţină standarde foarte ridicate, în Europa doar câteva instituţii de învăţământ se numără printre cele mai bune din lume. De exemplu, anul acesta doar trei universităţi franceze au fost incluse în lista celor mai bune 100 de universităţi elaborată de Universitatea din Shanghai. Nicio universitate spaniolă sau italiană nu a îndeplinit criteriile necesare pentru a fi inclusă în acest clasament.
Dacă spunem cuiva că şi în România sunt universităţi, crapă de râs...
Dar dacă educaţia este în criză în această lume bogată, în rândul ţărilor în curs de dezvoltare este dezastru. În aceste state educaţia mănâncă o proporţie notabilă din bugetul naţional fără să producă rezultate semnificative. Şi chiar şi acele ţări care au avut succese economice eşuează când vine vorba de educaţie.
Remarca e stupidă. Pesemne le sunt măsurate performanţele cu aceleaşi criterii ca ale celor bogate. Nu pot avea aceleaşi obiective ale învăţământului. Rezultatele comparaţiilor nu sunt relevante.
Chile, o economie emergentă-cheie, a turnat resurse considerabile în educaţie fără ca să se înregistreze o îmbunătăţire serioasă a standardelor de învăţământ. Paradoxul aici este că "educaţia" este citată în repetate rânduri ca soluţie la majoritatea problemelor lumii. De la sărăcie la violenţă urbană, de la război la corupţie, răspunsul scos în relief pare să fie totdeauna acelaşi: educaţie, educaţie şi iar educaţie.
Greşeala majoră este că toţi îşi închipuie că educaţia se face în şcoală. Adevărul este că în toate statele – bogate sau sărace – EDUCAŢIA SE FACE „PE STRADĂ”. În şcoală se poate face doar instrucţie/învăţare şi pe asta ar trebui să se concentreze. Este o realitate care nu poate fi schimbată, o lege a naturii (umane). Prin educaţie copilul devine membru al societăţii, iar de „societate” se ciocneşte pe stradă, nu în banca din clasă.
Candidaţii la funcţii politice din toată lumea se descriu pe ei înşişi ca preşedintele, prim-ministrul, guvernatorul sau primarul "educaţiei". În ciuda consensului legat de importanţa problemei şi a priorităţii care i se dă, împreună cu resursele corespunzătoare, criza educaţională mondială continuă nestingherită.
Politicienii trebuie să vorbească mereu despre ceva (mai ales despre lucruri la care nu se pricep), altfel nu-i cunoaşte nimeni. Educaţia sau încălzirea globală sunt subiecte la fel de bune...
Dar nimeni nu pare să ştie cu adevărat ce să facă. Mai multe computere în sălile de clasă? Salarii mai bune pentru profesori? Reducerea numărului de elevi? Creşterea competiţiei între şcoli şi între profesori? Acestea şi multe alte soluţii au fost încercate, dar rezultatele sunt departe de a fi convingătoare.
Generalizarea învăţământului care ar trebui să însemne obligativitatea/responsabilitatea elevilor de a parcurge 10-12 clase a devenit obligativitatea/responsabilitatea profesorilor de a-i ţine pe copii în şcoală 10-12 ani. Asta a dus la scăderea standardelor (chiar dacă pe hârtie au crescut) astfel încât să le poată îndeplini toţi. Aşa a scăzut şi nivelul de cunoştinţe al celor dotaţi pentru învăţătură. Fiecare persoană are un nivel maxim până la care poate urca pe scara intelectuală. Nu are rost să le ceri tuturor nivel de bacalaureat în numele egalităţii de şanse. Trebuie să ne împăcăm cu realitatea că şcoala nu e pentru toţi la fel şi să limităm până la 14 ani (maxim) învăţământul general.
Prin urmare, ce înseamnă toate astea? Pur şi simplu criza din educaţie despre care vorbeşte toată lumea în prezent nu e atât de rea faţă de criza financiară, care a devenit o obsesie. Găsirea unei soluţii pentru criza educaţiei este la fel de importantă ca ieşirea din criza financiară.
Între timp putem numai să sperăm şi să ne rugăm ca soluţiile cu care venim pentru criza financiară să fie mai bune decât cele de până acum, pentru a putea să ne ocupăm apoi de îmbunătăţirea standardelor de învăţământ.
Cum? Cu ce metode? Că astea deştepte de până acum au făcu mai mult rău.
(Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane "Foreign Policy" pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.
A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.
Ultima sa carte, din 2006, este "Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.)
De ce TB a catalogat ca „firmă dubioasă” o firmă proaspăt înfiinţată şi care nu apucase să desfăşoare nicio activitate? Firmă ai cărei acţionari sunt persoane serioase (?), cu greutate, foşti şi actuali înalţi funcţionari ai statului, cu alte cuvinte, oameni oneşti (?). Sau poate că TB cunoaşte prea bine fauna respectivă, că doar şi el se învârte prin sferele guvernamentale de mai bine de 20 de ani, şi ştie ce înseamnă o firmă de consultanţă formată din oameni „cu legături”.
Adevărata activitate a acestor „firme dubioase” nu poate fi alta decât traficul de influenţă şi mituirea înalţilor funcţionari la care nicio firmă care are cu adevărat ceva de oferit nu poate ajunge fără intermedierea „consultanţilor”. Iar aceste firme sigur se fac şi desfac în ritm susţinut pentru că astfel se pot pierde urmele activităţilor. Mi-e foarte greu să cred că asta a fost prima „dubioasă” în care a intrat fratele lui TB; ar fi fost păcat ca până acum să se irosească potenţialul unui asemenea nume, mereu asociat cuiva cu greutate prin cele ministere.
Ce mi se pare cu adevărat grav este senzaţia de normalitate care transpare din vorbele celor implicaţi, mai ales ale lui TB. Asta nu poate însemna decât că tuturor li se pare normal ca în acest mod să se desfăşoare toate afacerile în care este implicat statul: trafic de influenţă şi şpaga aferentă. Din acest punct de vedere, este perfect justificată mirarea afişată de exministra Ridzi când s-a trezit luată la rost pentru un lucru de nimic, după părerea ei.
Deci, în viziunea potentaţilor actuali, e normal ca statul să colaboreze (doar) cu firme dubioase... Ce fel de stat e ăsta? Cumva mafiot? Asta îmi confirmă o observaţie mai veche, în legătură cu banda de tâlhari care a înhăţat puterea politică în ţara asta acum mai bine de 60 de ani.
Şi mai este ceva evident: toate acele reguli stufoase, implicând o birocraţie exacerbată, privind utilizarea banilor de către instituţiile bugetare nu sunt respectate chiar de cei care le-au născocit; pesemne sunt doar pentru „căţei”.
Din întâmplare am recitit o cărţulie a lui Ioan Groşan „Planeta Mediocrilor” (publicată în foileton în „Ştiinţă şi tehnică” înainte de ’89) şi mi-a sărit în ochi un fragment pe care îmi permit să-l reproduc:
„– Tractorişti avem destui – spuse responsabilul. Toţi vor mai nou să se facă tractorişti, parc-a dat strechea-n ei. S-au prins că e mai uşor pe patru roţi decât pe două picioare. Nu de tractorişti, ci de cosaşi avem nevoie. Ştiţi cumva să cosiţi? Oameni v-aţi face.
Comandantul şi pilotul se uitară descumpăniţi unul la altul,
– Sau dacă v-aţi pricepe la tinichigerie – continuă mediocrul – încă ar fi o treabă. Ducem mare lipsă de tinichigii.”
Autorul zicea că a scris-o ca proză pseudo SF, dar văd că de fapt e de anticipaţie.
Cred că atunci, prin ’88-’89, i-o fi picat în mână şi lui Boc, a citit, a băgat la cap şi a-nvăţat să cosească. Şi uite că s-a făcut om: primul boc al ţării.
Se pare că încă de pe atunci învăţământul nu scotea destui tinichigii, nu numai acuma când a observat Băsescu.
Uite că a mai venit/plecat un 23 august şi iar s-au găsit unii să reia veşnica discuţie despre „ce-ar fi fost dac’ar fi fost să fie” şi tot n-au ajuns la nicio concluzie, deci nici anul ăsta nu ştim dacă Antonescu a fost erou sau criminal, dacă Mihai a fost patriot sau trădător, dacă România a avut vreo şansă şi a ratat-o etc. Cum se vede, discuţii degeaba, fix exact specialitatea mea. Doar părerea mea lipsea... Aşa că:
Oare dacă Antonescu rămânea nearestat şi lupta „până la capăt”, România ar fi fost tratată la final cu mai mult „respect”? O asemenea problemă nu şi-o pot pune decât nişte creiere atrofiate, care-şi închipuie că războiul e un joc de şah. Uite că Ungaria n-a „întors armele” (ce de clişee s-au statornicit în legătură cu evenimentele alea!!), dar a ajuns în aceeaşi budă cu România; dar şi cu Polonia şi Cehoslovacia care n-au luptat nicicum, că nu mai existau.
S-ar fi câştigat timp suficient să permită venirea americanilor din sud? Păi nici n-au avut vreodată intenţia asta. Deja erau angajaţi total pe frontul de Vest şi la 23 august încă nu eliberaseră Parisul. Cu ce să mai deschidă încă un front?
Şi nici nu-mi vine să cred că ruşii ar fi putut fi întârziaţi 4-6 luni (cu cât zic unii că s-ar fi scurtat războiul) la Nămoloasa; că doară la Stalingrad au trecut peste armata română ca pe drumu mare.
Şi chiar dacă războiul s-a scurtat cu vreo lună, nu cred că anglo-americanii s-au bucurat prea tare, că aşa au pierdut ocazia să ajungă la Berlin simultan cu ruşii. Aşa că au rămas cu un dinte împotriva noastră şi din cauza asta.
Alţii cred că manevra executată de rege a avut ca efect benefic salvarea multor vieţi de români şi au fost evitate distrugerile specifice trecerii frontului peste toată suprafaţa ţării. Poate că, într-adevăr s-au evitat distrugeri, dar jaful care a urmat ocupaţiei a compensat în totalitate...
Iar armata a avut pierderi cel puţin la fel de mari, pentru că mulţi soldaţi au fost luaţi prizonieri şi trimişi „na Sibir” de proaspeţii aliaţi şi a urmat campania din Vest, foarte sângeroasă pentru români.
Concluzia mea e că oricum, tot acolo ajungeam, cu aceleaşi pierderi; şi astăzi, tot aici, în acelaşi hal. Orice variantă era degeaba.
