O fabulă

Am citit în presa de pe vremuri, în antichitatea anilor ’90, pe când europenii civilizați încă ne mai simpatizau, că un sat de pe la noi a primit din partea unei comunități din occidentul putred un cadou de bun venit în lumea prosperă capitalistă, sub forma unor vite numai bune de prăsilă. De bucurie, românii noștri au tras un chef monstru, care a ținut trei zile și trei nopți, ba chiar mai mult decât atât, și anume până s-a terminat friptura obținută din carnea animalelor suspomenite.

Bănuiesc că înainte de dezlănțuirea bairamului s-or fi găsit câțiva dizidenți care or fi încercat să-și convingă consătenii că vitele-cadou ar trebui îngrijite, crescute, înmulțite și exploatate, astfel încât să-i ajute să iasă din sărăcia tradițională românească. Dar bineînțeles că au existat și alții, care au susținut că e mult mai bine să mănânce tot, că sigur vor mai primi și alte pomeni, că doar nu degeaba aici e grădina Maicii Domnului. Este evident că această grupare a fost atunci și acolo „partidul” câștigător al competiției.

Partea bună a fost că, spre deosebire de situația actuală, animalele erau primite în dar, nu ca împrumut, așa că oamenii din satul respectiv nu au fost nevoiți mai târziu să le returneze.

Morala? Pelicanul sau babița! Sau cormoranul...

Rețetă

Cum se prepară Hulpoii cu pene

Ana și Ion MUREȘAN

Hulpoi cu pene? Așa se fac:

se prinde, luni, un pui de drac

și repede se bagă-n cușcă,

că altfel... mușcă.

Se trage storul la ferestre,

Se merge la lada de zestre,

Se ia o carpetă, dacă ai,

Cea cu „Răpirea din serai”,

(Pentru curaj se trage-o dușcă!)

Și-arunci carpeta peste cușcă.

De ce faci asta? Vă spun eu:

Dracul adoarme, instantaneu.

Ca să verifici zici: Dormi drace?

Ei bine, dracul tace.

Deci, lunea, cam atât se face.

(Cu titlu pur de ipoteză,

asta v-o spun în paranteză,

e bine, atunci când faci hulpoi,

la cratiță, să fie doi.

Unul să stea lîngă cuptor,

altul s-aștepte-n dormitor,

căci, știu de la bunica mea,

luni către marți e o noapte grea!)

Marți, manualele susțin,

Se cumpără-o floare de crin,

Neapărat albă, trei petale,

Iar la pistil montezi pedale,

montezi pe coada florii un far

(la zbor de noapte-i necesar!)

prinzi sub petale un dinam

și-o iai, agale, spre Vietanam.

Acolo, eu vă garantez,

Găsești orez.

Cumperi... atât cât să-ți ajungă,

Îl pui, cu mare grijă, în pungă,

Verifici crin, pedale, far,

Dinam, reglezi fusul orar,

Și-apoi, ușor, nu te stresezi,

Te urci pe crin și pedalezi!

De ai noroc de vreme bună,

e ideal să fie lună,

și dacă Dumnezeu te lasă,

marți noapte ajungi cu bine acasă.

(Mergi drept la cușcă, zici: „Dormi drace?”

e important să știi ce face,

dar, să sperăm că dracul tace,

deci n-ai de ce să-ți fie frică).

Atunci, cu o pensetă mică,

Orezul tot se decortică.

De-acum poți bea un vin în pace,

Căci marți numai atît se face!

(Cu titlu pur de ipoteză,

asta v-o spun în paranteză,

e bine, atunci când faci hulpoi,

la cratiță, să fie doi.

Unul să stea lîngă cuptor,

altul s-aștepte-n dormitor,

căci, în rețetă așa stă scris:

„marți către miercuri, e un vis!”)

Miercuri, cu-n zîmbet larg pe față,

De cum se face dimineață,

Scoți din dulapuri tot ce ai:

Pantofi, făină de mălai,

Rochii și cimbru și mărar,

Ciorapi și ulei, enibahar,

Carne de porc și chiloței,

piper, cămăși și clopoței,

Linguri și becuri, ace, clește,

Lapte de vacă, solzi de pește,

Sandale, sare de lămâie,

Cercei, o pungă cu tămâie,

Cărți, imprimantă, covoraș,

Unt și smântână, sticle, caș,

Paltoane, zahăr fin, la plic,

Mă rog, din toate câte-un pic,

Le-arunci pe geam, și lângă bloc

Le faci grămadă, le dai foc.

Fugi iute apoi la cușcă, zici: „Dormi drace?”

Și dracul tace.

(Cu titlu pur de ipoteză,

asta v-o spun în paranteză,

e bine, atunci când faci hulpoi,

la cratiță, să fie doi.

Unul să stea lîngă cuptor,

altul s-aștepte-n dormitor,

căci, am citit chiar eu în DEX:

„miercuri spre joi se face sex!”)

Joi dimineața e ușor:

Se scot hulpoii din cuptor,

Și dacă nu îți e prea lene,

Prinzi papagalul, smulgi trei pene,

Iai un inel din noptieră,

Iai pila de la unghieră

Și răzuiești un pic de-argint.

(Ca să vedeți că nu vă mint!)

presari argintul peste pene,

pui penele peste hulpoi

și gata, doar atât faci joi!

Și fiindcă plouă în oraș

O suni pe Irina Petraș,

Și miauni cu un glas felin:

– Irina, întârziem, puțin!

(căci știți de-acum, când faci hulpoi,

e bine ca să fie doi!)

Se ia un taxi, la juriu flori,

Și, gata, ești la scriitori!

PS 1

E bine să aveți o pușcă,

Căci, la sfârșit, dracu’ se-mpușcă!

PS 2

Sunteți naivi, credeați că noi

Vindem rețeta de hulpoi!!

Rezultă clar, din poezie,

Că, azi, nici dracu’ n-o mai știe!

(Poezie citită la Concursul de ficțiuni gastronomice organizat de Filiala Cluj a U.S.R. – iulie 2007)

Să fie rău, ca să fie bine!

Toată lumea vede Brexitul ca o catastrofă care a lovit Marea Britanie și în viitorul apropiat o va trimite în trecutul îndepărtat, cam până în epoca pietrei, sau măcar a bronzului. Iar consecințele pe care acest fenomen le va împroșca de jur împrejur, mai ales asupra vechilor tovarăși de uniune, vor fi negative dar suportabile, iar UE va rezista strâns unită, și chiar mai mult decât atât.

Nimeni nu-și pune întrebarea ce s-ar întâmpla oare dacă se va dovedi că englezii au avut dreptate, și chiar ar deveni mai fericiți și mai prosperi după exit.

Cred că ăsta chiar ar fi dezastrul final pentru UE, toate componentele fugind care-încotro, în speranța că vor reuși să imite reușita englezească. Unii ar reuși, bineînțeles. Dar noi, care nu ne putem compara cu UK, nici economic, nici (mai ales) financiar, sigur vom cădea în nas și ne vom sparge dinții, dacă nu chiar ne vom rupe gâtul.

Așa că pentru noi ar bine să fie rău... la ei, acolo.

Democrații vechi și noi

Un citat interesant dintr-un autor antic, vechi și de demult:

„Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeşte, vulgar, regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul minorităţii, dacă nu este redusă la o singură persoană, este aristocraţie, numită astfel fie pentru că puterea este în mâna celor mai buni, fie pentru că scopul ei este cel mai mare bine al statului şi al asociaţilor. În sfârşit, când majoritatea guvernează în sensul interesului general, guvernul primeşte ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor şi se numeşte republică (politeia).

Deviaţiile acestor Constituţii clasice sunt tirania, a regalităţii, oligarhia, a aristocraţiei şi demagogia, a republicii.”

De fapt, Aristotel folosește cuvântul „democratia”, dar traducătoarea (Elena Bezdechi) preferă „demagogia”, ca fiind mai apropiat în limba română de sensul original.

Ceva mai la vale, autorul face și o clasificare:

„Astfel, tirania va fi cel mai rău dintre guvernăminte, cel mai depărtat de guvernământul perfect. În al doilea loc vine oligarhia, a cărei distanţă de aristocraţie este aşa de mare. În sfârşit, demagogia este cel mai suportabil dintre guvernămintele rele.”

Păi dacă e suportabilă, o suportăm, că nu găsim alta mai bună. Și fiindcă e de actualitate, un exemplu standard de democratia/demagogie în acțiune peste Mânecă:

„În plină campanie, parlamentarul conservator Michael Cove a făcut senzaţie atunci când, fiind pus de un moderator TV în faţa studiilor şi opiniilor experţilor care îi contraziceau afirmaţiile pro-Brexit, a răbufnit: „Oamenii din această ţară s-au săturat să le spună experţii ce e bine”. (Londra, a doua zi după…)

Chiar așa, ce se pricep experții, „tehnocrații” ăia? Las’ că se întorc politicienii în ministere și-or să ne bage ei democratia în cap!

Doar n-o fi Dâmbovița mai catolică ca Tamisa?!

Românii atei? Ptiu, drace!!!

Pe la începutul secolului trecut, D. Drăghicescu făcea câteva observații interesante despre religiozitatea poporului român, ăla care „s-a născut creștin”:

Într-adevăr, așa cum se poate vedea și acum cu ochiul liber, pentru niște practicanți ai unei religii care se consideră eminamente spirituală, creștinii noștri sunt excesiv de obsedați de partea materială, în special de mâncare; sunt convinși că ceea ce ai în stomac la un moment dat îți poate salva sau damna sufletul.

După câteva exemple și comparații cu alte nații, concluzia lui D.D. este cel puțin deconcertantă:

Bineînțeles că aici termenul „ateu” este restrâns la sensul de „necreștin”. Altfel, ținând cont de mulțimea de superstiții care le ghidează viața de zi cu zi, precum și credința în existența unor ființe cu puteri supranaturale cu care se poate colabora prin intermediul vrăjilor, este imposibil să spui că românii sunt necredincioși. Doar că practică un creștinism original, cum le este și democrația.

Adică degeaba...

Unde dai, și unde... gravitaționale

Departe, tare departe, și demult, tare demult, la mai bine de un miliard de ani lumină de noi, două singularități din continuumul spațiu-timp și-au unit destinele și au trimis știrea despre fericitul eveniment în lumea largă, să se bucure tot universul. Cum modernul FB nu le era la îndemână, au recurs la o metodă arhaică, asemănătoare semnalelor cu fum ale pieilor roșii, făcând valuri în acel continuum din care făceau parte; valuri suficient de mari încât au ajuns până și la noi, după atâta amar de timp și spațiu. Și au ajuns chiar în toamna lui 2015, la aproape un veac după ce Einstein și-a făcut cunoscută celebra, dar de puțini înțeleasa, teorie a gravitației, care prorocea între altele și existența unor astfel de singularități, numite găuri negre în folclor, precum și posibilitatea producerii și propagării undelor gravitaționale în continuumul spațiu-timp.

Și uite-așa se consolidează poziția acestui nou eter în teoriile, devenite de acum clasice, ale fizicii moderne. Doar că acest nou eter este mediul prin care se propagă undele gravitaționale, și nu cele electromagnetice cum se credea pe vremea când a fost imaginat în forma lui inițială. În urma acestor noi întâmplări din lumea științifică, cred că acea constantă universală numită până acum, în mod abuziv, „viteza luminii în vid” va fi rebotezată ca „viteza undelor gravitaționale” (poate „graviteză” sună mai cool). De fapt Einstein a postulat că există o viteză maximă a transmiterii interacțiunii în univers, iar faptul că lumina se propagă chiar cu această viteză, este doar o coincidență. Fericită.

Ca o altă coincidență, tehnică de data asta, este interesant de remarcat că aparatul cu care au fost detectate acum undele gravitaționale este același tip de interferometru pe care l-au folosit Michelson și Morley în celebrul lor experimentum crucis care i-a pus cruce eterului pe stil vechi. (De fapt povestea e puțin mai complexă, dar nu puteam să ratez jocul ăsta de cuvinte...)

Un veac de singularitate

Acum un secol, în 1915 toamna, a fost înfăptuită Marea Revoluție din Noiembrie. De unul singur, Albert Einstein a răsturnat (din nou!) fizica, după ce, cu doar un deceniu în urmă o mai comisese o dată.

Interesant (între alte lucruri interesante) mi se pare că, în 1905, arunca afară, pe fereastra fizicii, eterul, doar pentru ca în 1915 să îl bage înapoi pe ușa principală sub numele de spațiu-timp.

Eterul a avut o carieră fulminantă în fizică, iar existența sa părea a fi de domeniul evidenței din momentul în care s-a dovedit experimental că există unde electromagnetice. Acestea, unde fiind, trebuiau să se propage printr-un mediu fizic, pentru că asta se știa că sunt undele: propagarea unor deformații ale unui mediu elastic. Deci toată lumea era de acord că acest mediu trebuie să existe și, pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a zis „eter”. Și uite-așa, câmpul electromagnetic a fost considerat ca fiind o deformare geometrică a acestei ciudate substanțe, pe care nimeni nu reușea să o pună în evidență direct, dar ale cărei proprietăți au fost deduse indirect, din experimentele cu unde electromagnetice. Din păcate, aceste proprietăți se contraziceau reciproc, ducând căruța fizicii clasice direct spre șanț. Problema s-a rezolvat prin celebra metodă a lui Alexandru, aplicată de data asta de un oarecare Albert care-și uza neuronii în Biroul de Patente din Berna și care a hotărât că eterul nu există. Toată lumea l-a crezut (deși nu a jurat pe Biblie), și au răsuflat cu toții ușurați. În această Teorie a Relativității Speciale (care se aplică doar la sistemele de referință inerțiale) spațiul și timpul nu mai sunt independente, ci se combină într-o ciudățenie cvadridimensională, total neintuitivă, care a fost botezată spațiu-timp.

După zece ani, același Albert Einstein își extinde teoria și la sistemele de referință neinerțiale și concepe cu această ocazie o nouă teorie a gravitației, cu care depășește toate hopurile în care se poticnise teoria newtoniană. Conform acestui nou model, câmpul gravitațional este o deformare geometrică a spațiu-timpului... Da, la fel cum, pe vremuri, câmpul electromagnetic era considerat o deformare geometrică a eterului. Iar Pământul (nu numai el), în mișcarea sa, trage după el spațiu-timpul, la fel cum pe vremuri trăgea eterul...

Oare urmează să intre în scenă Zweistein?

Tot din programul de guvernare

„Redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.”

Sună bine și arată frumos, mai ales „autonomia educațională” îmi dă un brânci spre optimism. Dar mi-e teamă că eu înțeleg această sintagmă cu totul altfel decât va fi ea pusă în practică. Parcă văd (și aud): „Ia faceți voi câte un plan de măsuri individual ca să vă creșteți autonomia educațională; iar la finalul semestrului trimiteți și un raport, ca să putem verifica dacă sunteți pe calea cea bună, și să raportăm la minister cu cât a mai crescut numita autonomie.”

Iar în spatele cețoasei expresii „criterii de evaluare a performanţei”, eu văd cum se profilează un munte de dosare, fiecare conținând câte un munte de hârtii. Pentru debirocratizare...

Și, ca să nu fim luați prin surprindere în viitorul apropiat, ar fi bine să o ascultăm și pe ministra finanțelor: „Creșterile de salarii cred că ar trebui în general să fie corelate cu creșteri de productivitate și să aibă la bază și un set de criterii de performanță.” Acuma, toată lumea știe că școala românească produce tâmpiți, după cum ne-a explicat un mare om de stat. Așa că...

Prioritate

A zecea prioritate tehnocrată (ultima pe listă, cu voia...):

„Mutarea accentului în actul educaţional de pe transmiterea de informaţie pe crearea de competenţe pentru viaţă și reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic.”

Despre mutarea accentului de pe transmiterea de informații pe aplicații practice (că acuma le zice „competențe” e doar chestie de modernizare a limbajului) aud de pe la începutul anilor ’80, așa că sunt imunizat, nu mai e cazul să mă întreb cum o să se „implementeze”.

Dar abia aștept să văd reducerea sarcinilor birocratice care apasă pe cadrul didactic. Sunt sigur că se va rezolva prin înființarea unei direcții speciale în minister care va avea câte un pui în fiecare inspectorat județean și câte un puișor în fiecare școală. Iar fiecare profesor va raporta lunar (pe un formular tipizat, de minim zece pagini) ce a făcut până în acel moment, și ce are de gând să facă în viitorul apropiat, ca să reducă birocrația care-l apasă. Apoi comisia din școală va întocmi un raport către comisia județeană, aceasta va raporta către minister, iar la finalul anului, direcția respectivă ne va arăta un grafic frumos colorat din care se va vedea clar cum a scăzut constant, lună de lună, birocrația din învățământ.

Și la case mai mari

Despre învățământul din SUA:

„Între 1960 şi 1975, numărul colegiilor şi universităţilor americane a crescut de la 2040 la 3055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenţilor a crescut de la 3,6 milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creştere (4 milioane) avînd loc în sectorul de stat. Incluzînd şi studenţii nelicenţiaţi, el a depăşit pragul de 11 milioane în 1975, cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.

Era de aşteptat ca această vastă investiţie în resurse umane nu numai să stimuleze dezvoltarea şi mai mare, ci şi să atingă scopuri morale şi sociale sporind l'embourgeoisement al clasei muncitoare. Avea să facă din „democraţia clasei de mijloc [...] cu toate libertăţile ei", după cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulţumirea generală şi stabilitatea politică şi în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.

De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi s-au triplat, performanţa educaţională a scăzut. Se aşteptase un oarecare declin pînă cînd sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriaşe dimensiuni. Cel mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Şcolare, a arătat în anii 1963-1977 un declin de patruzeci şi nouă de puncte în aptitudinile verbale şi unul de treizeci şi două de puncte în aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulţime de rapoarte pesimiste sugerau că o educaţie mai extinsă şi mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme sociale. Rata criminalităţii în rîndurile copiilor cuprinşi în sistemul de învăţămînt a crescut inexorabil.”

Johnson Paul - Despre învățământul din SUA

(Fragment din „O istorie a lumii moderne” de Johnson Paul)

Grivei

Ceva din discuțiile inflamate din ultima vreme despre libertatea de expresie mi-a amintit de niște versuri ale lui Topârceanu:

„– Ştiu proverbul – zice Iţic –

Că-l avem şi la ovrei,

Ştiu prea bine... dar e vorba

Dacă-l ştie şi Grivei!”

Acum este știut de toată lumea că „Șarli...” n-are mamă, n-are tată, și în niciun caz nu poate fi bănuit că ar fi creștin.

Dar e vorba dacă știe și... „Grivei”.

Oricum, eu nu-mi iau vorba înapoi.

Așteptări

În primul rând, nu cred că e cazul să ne îmbătăm cu apă rece, ca americanii cu Obama.

Totuși, îmi place ce a spus Iohannis acuma, după preluarea funcției:

„Preşedintele trebuie să fie un model pentru societate. Modul în care se comportă, în calitatea de personaj public, trebuie să inspire naţiunea, nu să suscite ironii. Credeţi-mă, este o abordare nouă pentru România”

Din păcate se înșală în privința unui amănunt: nu e o abordare nouă. Și Băsescu a fost un model pentru foarte mulți concetățeni, care i-au copiat bădărănia și mitocănia și și-au însușit în totalitate concepțiile lui sociale despre „ăla slabu” care îl ține în spate pe „ăla grasu”. După ieșirea lui publică împotriva profesorilor, care sunt plătiți prea mult pentru alea 4 ore pe care le „stau” la școală, am avut ocazia să ascult „pe viu” perorații identice împotriva neproductivilor din învățământ, care nu fac altceva decât să consume degeaba, ca niște asistați sociali ce sunt. Și asta din partea unor negustori de piei de cloșcă care se dau peste cap să „prindă” contracte „cu statu” – plătite de la buget, car’va’zică... Că de! piața liberă e grea; tot mai bună e o pilă, o cunoștință, o relație...

Pe de altă parte, mă bucur că Iohannis a înțeles că el trebuie să fie un model de comportament civilizat. Este cel mai important lucru pe care îl aștept de la el. Sunt curios dacă o să reușească să transmită asta și spre eșaloanele inferioare.

Cam greu de crezut, dacă vor reveni foștii pedeliști în scaunele de șefi prin deconcentratele județene, așa cum se prefigurează...

Marea manipulare

Da, am fost manipulați. Și mă bucur că s-a întâmplat asta. La fel cum mă bucur de căderea lui Ceaușescu, fapt întâmplat tot datorită unei manipulări similare cu cea care ne-a împins să-l votăm pe Iohannis.

Bine, eu nu am avut nevoie de niciun brânci în direcția asta, chiar dacă l-aș fi vrut mai degrabă la Victoria, după cum scriam cu vreo cinci ani în urmă. Dar e bun și Cotroceniul, că doar și cozonacul poate ține loc de pâine. Măcar pentru faptul că o să rămână acolo cinci ani, nu câteva luni, cât preconizam eu că i-ar fi timpul de viață de premier.

Pe de altă parte, nici eu, nici majoritatea susținătorilor lui, nu credeam că va câștiga în fața mașinii pesediste de făcut voturi. N-au crezut asta nici sondorii de meserie ai micului Tipătescu în frunte cu samuraiul (care-i și întrece), că și lor cititul în stele și în cafea, precum și jurămintele de credință din partea specialiștilor în recolte record de voturi, le dădea favoritul drept câștigător cu zece lungimi.

La aflarea rezultatului, echipa doctorașului cel viteaz s-a opărit foarte și, mai scrâșnit, mai mârâit, au scuipat printre dinți că cineva i-a manipulat pe români mai bine ca ei. Evident!

Că doar metodele pesediste de manipulare au rămas la nivelul rudimentar de pomeni, spectacole de pupat icoane și îndemnuri din fața altarului, precum și subtile amenințări din partea primarilor adresate sătenilor care sigur mai au nevoie de bunăvoința lor. Ba chiar samuraiul în persoană a lăsat deoparte pentru un ceas zeflemeaua la adresa „pufoșilor” și a compus o scrisoare patetică adresată celor de-un leat cu el, încercând să-i convingă că seniorul lui e un om la fel ca oricare altul dintre ei. (Ceea ce s-a și văzut imediat după eveniment, când s-a dus să-și înece amarul într-o crâșmă din Dubai, ca oricare altul dintre ei.) Și toate astea cu scopul de a-i face pe oameni să voteze așa cum nu doreau.

Dar manipularea perfectă e cea care-i convinge pe oameni să facă exact ceea ce-și doresc. Pare ciudat, dar așa s-a întâmplat și acum 25 de ani, când toți doream căderea lui Ceaușescu, dar nimeni nu îndrăznea să facă nimic în sensul ăsta. Și atunci, cineva, de undeva, ne-a împins să facem ceea ce doream să facem, dar n-am fi făcut dacă eram lăsați în boii noștri.

Așa și acum. Cei două milioane pe care nu-i aștepta nimeni la urne doreau să voteze, dar erau convinși că nu merită efortul, fiindcă oricum câștigătorul se vedea de la o poștă. Și atunci, cineva, de undeva, i-a împins să iasă din casă și să voteze așa cum doreau s-o facă. Mecanismul concret folosit a fost descris deja prin toate ziarele și a constat în esență în transformarea dreptului la vot într-o problemă de viață și de moarte discutată peste tot, în mass-media dar mai ales în stradă, până a devenit subiect și în discuțiile casnice.

Restul a mers de la sine, bulgărele s-a rostogolit, iar două milioane dintre alegătorii pasivi, cărora nu le păsase niciodată de dreptul la vot, au hotărât să-i tragă un dos de palmă peste bot PSD-ului. Ceea ce-și doreau de mult, dar considerau că este inutil.

Așa că manipularea grosolană făcută de echipa pesedistă n-a avut nicio șansă. Da, trebuie să recunosc că samuraiul s-a bătut cum a știut mai bine, cu toate armele pe care le-a avut la îndemână, iar unii îl admiră pentru asta. Eu nu pot. Samuraii și-au avut rolul lor într-o societate feudală, în care loialitatea față de senior era singura cale onorabilă, iar ei erau simple unelte, nu cetățeni. Eu nu-mi doresc să trăiesc în feudalism, mi-a ajuns perioada bolșevică. Într-o societate democratică, nu pot admira un cetățean care de bunăvoie se pune în slujba unui stăpân despre care știe că este lipsit de caracter și demnitate și își face un titlu de glorie din loialitatea sa. Asta e loialitate degeaba.

Dirijorii

În timp ce susținătorii lui Iohannis se luptă ca leii pentru jumătate de procent din diaspora, Ponta își mai bagă netulburat vreo 5 procente suplimentare în turbincă. De aici, de sub nasul nostru. Și nu cred că sunt obținute prin vot multiplu, ci prin vot dirijat. Prin munca activiștilor pe tarlaua partidului, cum explica un cunoscut specialist din Satu Mare: „Toți facem așa!”.

Legal, car’va’s’zică!

După 68 de ani

Un ins mergea supărat pe stradă înjurând de zor regimul: „Fir-ar al hăluia de regim! Lua-l-ar să-l ia de regim! Sta-i-ar în gât regimul!...” și așa mai departe pe tema regimului. Un cetățean responsabil, cu ochi albaștri și haine de culoarea trotuarului, îl acostează discret și-l trage într-un colț mai ferit, aplicându-i pe loc un chestionar scurt și la obiect, pesemne pentru un sondaj de opinie: „Da’ ce nu-ți convine, dom’le, la regim?”. „Da’ ce-ar putea să-mi convină? Fir-ar al dracu’ de doctor cu regimul lui cu tot!” răspunde supăratul, și mai supărat. „A, despre doctor e vorba?” se luminează acoperitul responsabil și dă să plece. Dar după doi pași, se întoarce amuzat și întreabă într-o doară: „Care e, dom’le, doctoru’ ăla, de-l înjuri așa cu foc?”

„Cum care doctor? Doctor Ponta!”

Apă rece

Văd amploarea manifestațiilor și mulțimea discuțiilor și articolelor pe tema voturilor din străinătate pierdute, și am senzația că ceva nu e în regulă în toată agitația asta.

Dacă ne uităm cu un minim de atenție, observăm că, în total, din străinătate au venit cam 1,6% din voturi. În situația în care toți cei care au stat la cozi dar nu au reușit să voteze ar fi votat cu Iohannis, acesta ar fi avut un plus de maxim jumătate de procent. Asta este miza zbaterii actuale: jumătate de procent. Prea multă energie risipită pe o țintă minusculă.

Bineînțeles că este important ca toți cetățenii să aibă posibilitatea să voteze, dar să transformi discutarea acestui drept cetățenesc în singura temă de campanie electorală, cu o asemenea risipă de forțe, mi se pare stupid.

Ne îmbătăm cu apă rece dacă ne închipuim că voturile românilor din străinătate l-ar putea face președinte pe Iohannis. Are de recuperat un handicap de cinci procente, de vreo zece ori mai mult. Ceea ce până acum nu prea a reușit, lucru ce se va vedea peste o săptămână.

Va fi un duș cu apă rece.

Muncă?

Nu înțeleg ce-o fi în capul lui Iohannis de ne cheamă la muncă tocmai acum, de alegeri, când toată țara e-ntr-un bairam:

„Eu mă angajez pentru o naţiune care este respectată, o ţară în care legile funcţionează, o Românie a bunăstării şi a locurilor de muncă.”

Cu asta ne-a pierdut. A uitat cu cine vorbește.

Cu totul altceva era dacă ne chema la un mic, la o bere...

Miticii, sasul și ardelenii

Mă uitam la procentele cu prezența la vot pe județe și mă miram de slaba mișcare a ardelenilor tocmai acum, când au ocazia să aleagă un ne-mitic autentic, chiar standard am putea zice. Dar m-am lămurit: dacă ar fi ieșit masiv la vot și l-ar fi împins pe Iohannis spre Cotroceni, în următorii cinci ani nu s-ar mai fi putut plânge că-s persecutați de mitici.

Să se lipsească ei de cea mai mare plăcere pe care o au?

De ce nu?

S-a născut întrebarea: De ce au apărut atât de multe articole din categoria „de ce nu votez Macovei?”

Acuma, fiindcă tot e degeaba, o să pun și eu o cărămiduță la teoria conspirației antiMacovei, așa, pe ultimul metru.

În primul rând nu mi-a plăcut programul ei în care spune că vrea un stat minimal care să se ocupe doar de apărare, siguranță, monedă și fiscalitate, diplomație. Eliminarea educației și a sănătății din această listă nu mi se pare că duce spre un stat modern ci către unul primitiv. Și statul de tip feudal era minimal și se ocupa doar de apărare, siguranță, fiscalitate și diplomație și nu mi se pare a fi un model demn de urmat. E adevărat că noțiunile astea aveau un alt conținut în vremurile alea, dar în esență, statul doar de astea se ocupa. Cu educația și sănătate se descurca fiecare individ cum se pricepea.

Din tot programul ei se vede că are o singură idee: parchetul să verifice totul, peste tot. În sine, ideea de a pune justiția la treabă nu-i rea, dar când devine obsesie pare a te duce spre un stat mai degrabă polițienesc, decât democratic. Nu știu de ce, dar asta îmi amintește de Ceaușescu care în fiecare discurs insista pe „întărirea continuă a rolului partidului în toate sectoarele de activitate”.

Se mai argumentează că votul pentru Macovei ar arăta că este necesară o nouă „construcție politică”, adică un nou partid de buzunar, de parcă nu ar fi destule. Cu alte cuvinte, Macovei e supărată că pedelimea nu a pus-o în fruntea bucatelor și acuma vrea să aibă și ea partidul ei de jucărie. Ce, numai Udrea?

Chiar merită un asemenea moft irosirea unor voturi care ar fi mers la Iohannis? Iarăși se argumentează că voturile nu se irosesc, că în turul doi tot la Iohannis vor ajunge. Dar nu se ține seama de faptul că „alegătorul român standard” este mereu alături de cel care arată că are putere, conform principiului „Să nu te pui cu stăpânirea”. Iar Ponta a arătat din plin că are puterea să „dea” (pomeni, amnistii fiscale, pensii...) și puterea de a-i urechea pe procurorii care vor să desființeze locuri de muncă. Iohannis nu-și poate demonstra puterea decât prin numărul de voturi din primul tur. Un 35% ar arăta mult mai bine decât acel 28% care se prevede, și în turul doi ar mai atrage votanți care, dacă îl vor vedea „slab”, cu puține procente, îl vor prefera pe Ponta cel puternic. Asta este principala influență negativă a votului pentru Macovei. Pentru un moft!

Nici campania nu mi s-a părut că o pune într-o lumină favorabilă. Discuțiile cu pisica sunt de-a dreptul puerile, iar intrarea cu motocicleta în studio e un spectacol în genul Elenei Udrea. Se pare că cel puțin în subconștient, Macovei concurează cu Udrea. Pesemne pentru moștenirea Băsescu.

Cât despre simbolul ales, se pare că vrea să ne spună că ea știe să pună punctul sub „M”, de la „mirare”.

Intelighenția

„Intelectualii lui Băsescu” au muncit din greu și i-au făcut partid Elenei Udrea. Acum muncesc iarăși din greu să îi facă partid Monicăi Macovei... Pentru că e limpede că ăsta e singurul scop al candidaturii ei la prezidențiale.

Bineînțeles că ei nu au știut că PMP-ul care se năștea cu ajutorul lor este pregătit pentru Udrea, nici nu s-au gândit la asta și au fost tare dezamăgiți când s-a întâmplat. Cum ar fi putut să se gândească? Doar sunt intelectuali!

Când va lua ființă partidul Macovei, tot datorită străduințelor lor, vor fi cu siguranță din nou dezamăgiți, fiindcă politica (și partidele), după cum s-a văzut de atâtea ori, nu funcționează după mintea lor.

Între timp, datorită și susținerii lor neobosite pentru Macovei, micul Tipătescu înaintează cu pași mari spre Cotroceni. După cum arată acum situația, PSD-ul nu mai poate fi oprit din lejerul drum spre dominarea tuturor puterilor statului, inclusiv Justiția a cărei independență respectivii intelectuali se laudă că o sprijină. Singura șansă să nu se ajungă la așa ceva este susținerea și promovarea pentru funcția de președinte a unui singur candidat puternic al opoziției.

Dar cum ar putea ei să se gândească la asta? Doar sunt intelectuali! Degeaba.